De vreo două săptămâni nu aud în jurul meu decât #PeToc, #Back2Toc, #oricenumaicuTOCsăfie. Asta pentru că ale mele colege drăguțe s-au gândit ele să celebrăm Ziua Natională a Femeilor #PeTocpe 14 Sept., drept pentru care am și inventat-o înainte de-a o sărbători.
Cum sunt un bărbat emancipat, #seștie, eu și tocurile avem o istorie trăită împreună, motiv pentru care o revistă m-a întrebat despre puterea tocului, iar eu, cuminte, le-am răspuns. Apoi, aceleași colege cu idei, m-au somat să fac și eu niște promo zilei cu pricina și din nou m-am conformat. Mai jos primul meu contact #cutocul.
Să tot fi avut vreo 12 ani când am simțit pentru prima dată puterea tocului. Aveam, pe vremea aia, un frate mult mai mic decât mine și o misiune zilnică: trebuia să-l păcălesc să adoarmă la prânz, că altfel ‘n-o să se facă mare și capabil să bea o navetă de bere cu frac’su într-o seară‘, de exemplu. Ei, fratele ăsta al meu, al cărui nume nu-l fac public, se încăpățâna, din motive pe care nici el nu cred că le mai înțelege acum, să nu vrea să bea bere când va crește (n.a. să adoarmă).
Cum subsemnatul nu era încă ‘Master in the Art of Napping’, singura metodă să-l liniștesc era să-l iau brațe și să-l țin cu forța, lucru care-mi cam plăcea, recunosc. Avea un trupuleț micuț, moale și alb, era f.f. nervos și agitat, numai bun de jucat with.
Eu tocmai intrasem în perioada Agatha Christie și eram, cred, puțin sadic. De obicei tactica reușea, obosea, apoi se liniștea, îi mai povesteam câte o poveste inventată ad-hoc cu personaje din familie și, în cele din urmă, adormea. De fapt, mai des adormeam eu înaintea lui, dar asta e o altă poveste.
Well, într-una dintre zile, îl iau eu de la ‘keșă’ according to the plan, încerc (tot fără succes) să-i iau felia de pâine cu parizer pe care o primea zilnic de la tova educatoare și pe care o tot molfăia în sictir, gândindu-mă că dacă n-aș fi pus tot zahărul lui maică-mea pe pervaz (n.a. pentru barză) era mai bine, și apoi ajungem la Palais de Stanciu, etaj 4.
Aici trecem prin același ritual, ‘Hai, mă, culcă-te că te zic lui mama, tova, milițianul, sectoristul … filatelistul’ (da, filatelistul a fost sperietoarea care a funcționat cel mai mult timp) și într-un final ajungem la momentul plăcut al liniștitului prin imobilizare frățească. Moment în care ăsta mic strigă odată de parcă l-aș fi călcat pe picior, iar eu, ca un frate grijuliu, îi dau drumul să văd dacă nu cumva l-am călcat pe picior. El fuge la rastel (n.a. băncuța de pantofi de sub cuier, sigur tre’ să fi avut și voi una) de unde ia una bucată sanda Guban neagră, cu toc pătrat și platformă de aprox. 1 cm, și mi-o aruncă cu tocul fix între ochii mei blânzi.
Fraților, știu că sunt nostalgic, dar pe vremea aia se făceau lucruri de calitate nu ca acum, credeți-mă. Sandaua aia avea un kil pe puțin și sigur era un ‘statement item’ al perioadei când fashion-ul venea din est. Mă gândesc acum ce bine că nu erau la modă stilettos…
Sătul de toate analizele tabloide despre meciul nemți vs greci, m-am întrebat cu cine țin de data asta. M-am gândit îndelung preț de vreo 3 minute … și guess what? Țin cu grecii. În principal ptr. că e mai mișto Grecia, iar nemții-s prea stiff ptr. gustul meu.
Acum, trecând la lucruri mai serioase, ar mai fi câteva motive pentru care țin cu grecii în partida asta:
1. Istoria: Nu mă refer aici la Archimede, Pitagora sau alți de-ăștia care mi-ar putea trezi spaima că voi fi scos la tablă, mă refer la datoria istorică a Germaniei după World War 1 & 2. S-a tot discutat subiectul și e plin netul de facts, pe scurt, după primul război mondial, Germania trebuia să plătească către aliați aprox. 432 mld. $ (la cursul zilei) pentru deranj. S-au mocăit că-s în default, că nu mai au cărbune, că au rămas fără apfelstrudel cinci generații, iar la final au plătit în galbenii de-atunci aprox. 80 mld. $. Și nici pe ăia cum trebuie că și-au forțat o hiperinflație cât șnitzelul. Gurile rele spun chiar că în Germania a intrat mai mult capital decât a ieșit. Așa că au avut timp să se adune pentru World War Cup 2, cupă mondială pe care au pierdut-o și de data asta și, cum se obișnuiește, au fost ‘ținuți responsabili’ pentru un nou deranj. S-au achitat mai bine ca prima dată, deși multe țări încă visează și suspină după ‘reparații’ de la nemți, grecii printre ei.
După două chix-uri din care și-au revenit prin neplata cu grație a datoriilor și multă muncă, au făcut, probabil, o ședință tehnică și s-au prins că nu mai merge cu baioneta, trebuie să fie mai ‘klug’ dacă vor încă un campionat mondial și-așa a apărut:
2. EU și Eurozone: Long story short, mai întâi a fost EU, apoi uniunea monetară și euro, euro care nu e altceva decât baioneta modernă a Germaniei, imho. În calitatea lui de monedă unică, euro ăsta care a părut inițial salvarea săracilor din EU a avut și are o mare problemă: e controlat de Banca Centrală Europeană, aka ECB, care de capul ei setează ‘interest rates’ – singurul buton de tunning monetar la dispoziția oricărui stat – pentru toată zona euro. Adică și pentru cei care mănancă tzatziki, și pentru cei cu firmituri de schnitzel în barbă. Acum problema nu e asta, e faptul că deciziile se iau în ‘The Gouverning Council of ECB’, consiliu în care dreptul de veto este direct proporțional cu GDP-ul fiecăruia. Și cum până fac grecii 1 euro, nemții fac rapid 16,2, e ușor de înțeles de ce politicile monetare ale ECB o să-i ajute întotdeauna pe germani.
Ceea ce au făcut nemții după primul campionat mondial, hiper inflația, grecii nu mai pot s-o facă pentru că nu sunt stăpâni pe propria monedă.
“No inflation, no investment / no investment, no money / no money, no tzatziki / no tzatziki, no fun.”
Și mai dau un exemplu despre cum politica monetară unică a pus pe butuci și Spania, o altă frumusețe de țară.
Graficul prezintă evoluția output gap-ului (adica diferența între GDP actual și GDP potențial) în cazul Germaniei și Spaniei în funcție de real interest rate (adica interest rate-ul dat de ECB – inflatie). Notă: o economie nu poate să-și crească/scadă GDP-ul real față de GDP-ul potențial (adică cel calculat după mai mulți indicatori) prea mult (+/- 1-2% mai merge) pentru că fie intră în recesiune, fie se supraîncălzește… cam așa ca temperaturile extreme din București.
Ce ar observa oricare cercetător canadian din graficul de mai sus e că, în perioada verde, ECB a micșorat interest rate-ul pentru a ajuta vânzarea de schnitzele și a crește gap-ul negativ al nemților mai aproape de zero. Lucru care, de altfel, a funcționat de minune pentru ei. Din păcate pentru spanioli, care oricum erau cu gap-ul pozitiv, economia li s-a încins, inflația a crescut și totul s-a întâmplat la momentul oportun, înainte de criză, adică a favorizat bula imobiliară din Spania. Urmarea e o recesiune cu care doar grecii mai pot empatiza.
3. Nemții au de unde: ok, asta e o părere pur subiectivă și personală, dar sunt om și eu și nu pot să nu mă gândesc (mai ales în contextul de mai sus) când îi aud pe nemți cât se vaietă pentru cele 100 mld. pe le-au dat grecilor. Au de unde, câtă vreme gross savings în 2013 a fost de aprox. 1 Trillion, adică o mie de billioni, adică o mie de miliarde… și când mă gândesc că săraca Alexandra Stan cânta despre milli milli million.
Și tot din categoria trivia conspiratională, nu pot să nu remarc cum, după Rusia, Germania e cel mai mare exportator al Greciei și cum balanța import – export a Greciei cu nemții e 3:1.
Concluzia cercetătorilor canadieni: o fi incorect, nu zic nu, dar eu unul nu-i plâng pe nemți. Ba din contră jubilez. Și sper ca grecii să găsească suport în altă parte că au nevoie (poate vând japonezilor 2-3 insule), să-și scoată drahma de la naftalină și să-și facă singuri politica monetară.
E antipatic, populist și mincinos Tsipras, dar prevăd că numele lui va face istorie. Și sper că istoria asta va avea legătură cu o nouă perspectivă asupra politicilor monetare ale euro, istorie din care să învățăm și noi ceva. Și mai sper că o să învețe nemții că, deși-s cei mai muncitori, civilizați și educați oameni din lume, mâncarea lor e mai de kkt ca mâncarea grecească. Sau măcar că WW3 în forma lui economică va fi pierdut la fel ca celelalte. Dixit!
Ps: cât timp am scris eu postul ăsta, 1,5 ore tops, datoria publică a Greciei a crescut cu 3.718.000 euro. Vedeți ceva funny aici.
“I haven’t been everywhere, but it’s on my list” – Susan Sontag
După ce Alin și-a lansat în mod fulminant cariera de blogger și în cadrul echipei care a trăit Coșmarul Din Reykjavik, la început de iunie toate privirile s-au îndreptat către “Numărătoarea de demoni”, cu prilejul terminării turului din Balcani și pe fondul activării subite a setei de cunoaștere a prietenilor noștri, care deciseseră că e mult mai eficient să vezi filmul, decât să citești cartea. În cazul de față un rezumat de câteva pagini era clar de preferat unei călătorii istovitoare de aproape 10 zile, rezultatul final fiind același: “ce nu e în rezumat, nu merita oricum trăit, așa că am salvat o gramadă de timp pe care l-am folosit mult mai bine…de exemplu uitându-ne la televizor…”
Revenind însă, după ce în timpul turului Alin a comentat relativ la peregrinările mele că “este păcat să călătorești atâta fără să ai un blog”, a decis, într-un acces de generozitate (apreciat de mine la adevărata lui valoare), să imi ofere șansa unui “guest post” pe blog-ul lui…”Numărătoarea” de care vorbeam.
Și iată cum, pană la nașterea viitorului blog personal, am șansa unică de a mă antrena cu cei mai buni, la fel cum si Tata Puiu, în efortul de a califica naționala la Euro 2016, a participat la antrenamentele lui AC Milan, fară însă ca acest lucru să îi miște pe băieții noștri cu măcar un milimetru în direcția calificării.
Cum postarea mea a fost deja precedată de cea a lui Alin, voi sta deoparte de repetiții și voi încerca sa completez mozaicul deja colorat pe care #CevaprinBalcani l-a zugravit, privind întreaga călătorie dintr-o alta perspectivă. Așa cum cum “Flags of our fathers” a primit o solidă replică prin “Letters from Iwo Jima”, Alt #CevaprinBalcani completează o poveste care, cu siguranță, merita doi naratori mai buni.
1.Traseul
Traseul prin Balcani a apărut ca o fericită îmbinare între viitorul luminos al unei excursii prin Caucaz și amintirile remarcabile ale unui trecut recent, în care și Alin și eu traversaserăm, într-un context sau altul, Balcanii de vest cu mașina.
Ni s-a părut ca mutarea motocicletelor pe ferry din Constanța in Batumi (în timp ce noi am fi mers cu avionul pana in Georgia), obținerea vizei azere și potențial a celei iraniene (dacă vroiam într-adevar ca excursia să aiba clasă), cât și dansul între granițele caucaziene care nu pot fi traversate decât într-o anumită ordine (atunci când pot fi traversate), necesită un pic de antrenament anterior.
Așa că am decis că cea mai apropiată regiune de Caucaz, din toate punctele de vedere (și NU mă refer la geografie aici) sunt Balcanii. Care aveau și marele avantaj de a fi “în spatele casei”.
Așa ca mai puțin ferry-ul pentru motociclete, am gasit un teren propice antrenamentului, incluzând (dar nu limitat la) taxele de roaming nesimțite care te faceau să retrăiești era pre-smartphone, drumurile de munte contorsionate și în afara majorității standardelor moderne de proiectare și construcție, traficul haotic (salutari Tiranei si Priștinei cu această ocazie), peisaje senzaționale, granițe old style (vama1, politie1,asigurare cumpărată, vama2, poliție2) sau alfabete exotice pentru ochii noștri latini (grec sau chirilic).
Dacă totul merge bine, rămâne sa confirmăm la anul “how the real thing is”.
2. Motocicletele
Portretul robot al motocicletelor dorite era destul de simplu: comfortabile, ușoare, fiabile și cu consum redus. În afară de (parțial) prima caracteristică (și aia referindu-se doar la bagajele pe care le-am cărat in cutii și nu în spate) de restul n-am prea avut parte.
Dacă lipsa fiabilității a rezolvat-o cu succes tandemul Nikos-241Euro, cu restul a trebuit săne luptam în mod direct. Fie parcurgând cel mai lung metru din istoria motociclismului (când hopul peste pârleazul kosovaro-muntenegrean ne-a solicitat un ocol de vreo 70km de unde si butada “ce e mai ușor: 180kg sau 70km?”), fie oprindu-ne din benzinărie în benzinărie, uimiți fiind că două motociclete identice ca motorizare consumă atât de diferit și, mai mult, au capacitate de stocare a benzinei de la simplu la dublu, așa după cum ne arătau indicatoarele sau, în sfârșit, mărunțind traseul astfel încât, per total, să echilibrăm pe cât posibil perioada de timp in care nu ne mai simțeam diversele părți ale corpului cu cea in care totuși ne ieșeau la inventar.
Una peste alta insă, o experiență memorabilă cu doua motociclete de refeință totuși in domeniu : BMW R1200 GS (mulțumim Maria!).
3. Restaurantele
În mod clar una dintre atracțiile turului. În teorie cel puțin și asta doar înaintea începerii proprizise a excursiei.
În final, s-a dovedit însă că am avut parte nu numai o imagine corectă a Balcanilor (culinar vorbind) dar și de o lecție de viață care ma duce cu gandul la replica lui Forest Gump. Doar că în locul cutiei cu ciocolată sunt restaurantele.
În rezumat, deși mărginiți de mare (caldă si albastru verzuie, important de menționat) Balcanii de vest, cu excepția notabilă și delicioasă a grecilor, par mai degraba innamorați de porc,vita sau pui. Peștele la gratar din Tirana, de departe cel mai bun din întreaga excursie, s-a datorat mai degrabă patronului grec al restaurantului și probabil unei întâmplări fericite, decât faptului ca Albania are un litoral de 476km (multumesc Wiki), aproape dublul litoralului nostru. Caracatițele, încercate cu osârdie de Alin cam la fecare stop, au dezamagit din diverse motive, e drept, ajutate si de prima dintre ele, cea din Kavala, care a stabilit pare-se un standard de neatins. Iar peștii mici (barbuni, anșoa, guvizi, hamsii, sau ce-or fi fost) n-au reușit decât maxim să nu dezamăgească, dar in niciun caz să încânte, cu aceaiași excepție a primei cine la Kavala. Cină care, dacă mă gandesc mai bine, avea și meritul de a fi prima, deci prin definiție pornea cu un avantaj psihologic deloc de neglijat.
Pe de alta parte, vita din Priștina a fost “ca la mama acasă” (prin anii ’80). Tare și sărată cu sare grunjoasă, ca pe vremea cand Angus, Kobe sau alte maturate de soi nu ajunseseră în Romania, iar principala calitate a cărnii de vită era însuși faptul că era carne.
(În cazul ăsta cred ca principala calitate a vitei respective era faptul ca NU e porc).
Și pentru ca vita să meargă bine am asortat-o cu ceva cocktail-uri dulci și colorate. Vezi bine, patronul era “muslim” și în mod democratic impunea stilul său de viața tuturor celor care îi călcau pragul restaurantului. Echivalent oarecum cu un patron creștin de restaurant (din Vaslui sunt tentat să spun, dar n-o fac) care obligă fiecare client care ii trece pragul să bea, încă inainte de a se așeza la masă, o cinzeacă în cinstea cui vrea el. Momentul m-a făcut să aprofundez un pic conceptele de “libertate religioasa”, “libertate” și “religios”, dar despre astea cu alta ocazie.
În sfârșit, ultimul dar nu cel din urmă, porcul, a fost reprezentat in mod senzațional in Cacak. Fulgii de porc puteau cu succes intra in competiție cu orice alt mic dejun sanatos pe bază de fulgi: gustosi, crocanți, aromați și mai presus de toate hrănitori.Doar că nu mergeu cu lapte, ci cu vin roșu. Dar ăsta deja este un detaliu.
Una peste alta, dacă mergeți prin Balcani încercați să stați pe de-ale mării, dar nu insistați totuși dacă simțiți că marea e departe și forțele va sunt potrivnice. Iar o sticlă de bere sau vin in bagaj s-ar putea, în unele locuri, să vă salveze nu numai cina, dar și ziua.
4. Despre Romania
Romania? Rumania? etc…Întrebari de care aveam parte pe unde ne mai opream. Evident RO-ul de pe numerele de înmatriculare ajuta, dar și sticker-ul cu “Romania tours” de pe spatele unuia dintre motoare își facea treaba cu succes.
Prima surpriză la granița greco-albaneză (sau eleno-albaneză, dar nu sunt sigur că-i zice și așa)! Polițistul de frontieră (albanez) ne-a aratat cu mândrie pe telefonul personal un filmuleț din Craiova. Pe care zicea că a vizitat-o pentru ca fiul lui e la școală acolo. Am tras concluzia că pentru Albania, România este un fel de Elveție unde sunt trimiși la școli private copiii celor cu bani. Am menționat că omul era polițist de frontieră, nu?
Oricum situația mi s-a parut benefică pentru toată lumea. Puștiul albanez va avea studii in strainatate, iar strainătatea va avea parte la schimb de propagarea unei limbi române complete, învățată de straini. Il și văd pe puști, rugat fiind de rudele din Albania sa zica ceva in română, de exemplu ”Am fost la masă”, cum răspunde cu neaoșul “Fusei la masă” .
A urmat un angajat al hotelului din Priștina, baiat la vreo 25-26 de ani, care tocmai se întorsese din România (Ploiești mai exact) unde stătuse 6 luni. Nu, nu lucrase pentru că nu avusese permis de munca (Elveția, rings a bell?), dar a vizitat toata România. Sunt sigur că am amintit că era angajatul unui hotel și deci o vacanță de 6 luni era nu numai “affordable” dar chiar și o obligație profesională de perfecționare și schimb de experiență…
Trec rapid peste deja clasicul “Romania, Budapest” cu care ne-a întampinat un polțist de frontieră din Kosovo și sar la următorul “moment românesc” al turului. Un polițist de frontiera muntenegrean de la granița cu Kosovo (cea oficială, nu cea pe care am vrut noi să o trecem), care, dintr-o răsuflare, ne-a spus 70% din echipa din ’94. De unde și observația lui Alin că dacă mai învață și alți jucători de fotbal, poate să își treacă in CV mai multe limbi străine la nivel conversațional.
O ultimă surpriză, firma unui butic din Cacak – “Vama Vekke”, care după consultări “în board” s-a decis că vine de la Vama Veche românească. Cineva a vizitat locul și probabil a plecat de acolo cu amintiri atât de placute, încăt a decis ca ar dori să păstreze memoria acelei perioade mai mult timp, dând numele magazinului. Două au fost argumentele concluziei: “vamă” in sârbă se zice “țarina” sau “carina” cum scriu ei cu litere latine. Deci Vama nu avea sens decât in româna. Al doilea argument a ținut de transcrierea in fonetica sârba a cuvântului “veche”: “vekke”. Nu cred ca există in limba sârba cuvinte cu doi de “k”, iar motivele celor doi de “k” aici erau un “c”, aproape mut, pe care noi românii nu-l mai scriem în fața lui “che” și, evident, “che” pe care mai nou românii il scriu tot “k” (vezi lucrările la Bac din ultimii ani).
În mod clar, ar fi fost mult mai simplu să mergem în magazin și să întrebăm despre originea numelui, însă sunt momente în viață când, paradoxal, a gândi este mai simplu decât efortul fizic.
Mai menționez aici faptul că am avut ocazia, datorita lui Alin care de fapt iși folosește în mod curent al doilea prenume, să aud cum se pronunță Vasile in toate limbile balcanice. Pornind de la Βασίλης, continuând cu Васил (Vasko pentru prieteni) si evident cu Vasile. Cu diverse accente.
Mai puțin Albania, Vasile este un excelent nume pentru vizitat Balcanii de vest. Recomand cu încredere!
Și ca o ultimă observație: ne-am dat seama că ceea ce ne leagă pe noi și pe albanezi (cei din Albania sau cei din Kosovo) nu e limba tracă (ilirică etc) ci mult mai moderna italiană. Lingua franca pentru spatiul albanez, este oricum de preferat oricărei altei limbi ca modalitate de comunicare cu românii, chiar dacă nu știi o boaba de italiană, alta decât cea din filmele cu Bud Spencer. Este oricum mult mai usor sa întelegi “Dove stai andando?” decât “Ku po shkon?” (multumesc Google translate!).
Ca bonus vă las să ghiciți care dintre cele două cuvinte in albaneză înseamnă “da” și care “nu”: jo și po!
5. Hotelurile
Mari, mici, de lux sau obișnuite, centrale, periferice, înalte sau scunde, toate aveau un numitor comun: erau rezervate pe booking.com (multumim pe aceasta cale!) .
De la cele 5* bine plasate ale hotelului din Budva (numit Hotel Budva, evident), la hotelul Aveny (excelent dealtfel) din Cacak, care era cladit deasupra unui supermarket, am avut parte de tot felul de locații.
Evident, una dintre probleme era parcarea in siguranță a motocicletelelor, parcare care in general ne-a ieșit. Mai puțin Kavala unde le-am parcat pe strada în fața hotelului și Priștina unde le-am parcat pe trotuar in fața hotelului (că stradă nu prea era oricum).
În rest am reușit să avem parcări dedicate, ba chiar, in Budva, o întreagă parcare a hoteluluia fost rezervată aproape numai pentru noi. Pentru noi și un Jeep Cherookee, care din toată parcarea cea mare și goală a ținut să își puna mașina fix pe locul de lângă noi, astfel încât să ne facă ieșirea din zonă un pic mai interesantă.
Wifi-ul a mers de la foarte bine la (aproape) mizerabil! Înca nu îi înțeleg pe administratorii de hoteluri care, pare-se, cred că a-ți citi email-urile pe terasă este desuet. Ca atare wifi-ul bătea exact (la milimetru) pană la ușa respectivelor terase.
Micul dejun, la rândul său,a ținut să ofere aceiași varietate de situiații. Din nefericire am ratat cel mai bun mic dejun (conform clasificării lui Alin) care era in Budva. Nu mi-a fost foame.
N-am ratat insă micul dejun din Neum, intr-o cantină care arăta a anii ’80 (e drept renovată, dar la fel de mare și impersonala ca stabilimentele ONT de pe vremuri).În plus am avut parte și de o porție consitentă de nostalgie prin cele 3 sau 4 feluri de pandișpan care se ofereau, pandișpan (pan de Espagne) de care n-am mai mâncat de pe vremea cand îmi facea bunică-mea, prin aceiași ani 80 de care spuneam că era bântuit și spiritul culinar al hotelului.
Una peste alta booking.com face treabă bună, și, atât cât iți permite internetul, poți evalua destul de bine un hotel înainte de rezervare, folosind informațiile de pe site. Ca sugestii pentru o dezvoltare viitoare a site-ului, ar putea menționa câte ceva despre decibelii mediului înconjurator (de la hotelul așezat intre doua bulevarde principale in Kavala, la cel din Budva care cred că avea discoteca în camera alăturata mie)sau despre confortul patului, mai ales a acelora care sunt două in cameră și care in niciun fel nu pot fi blocate, fiind practic niste paturi pe roți, foarte mobile dealtfel.
6. Balcanii spirituali (a nu se confunda cu cei spirtuali)
Mânastiri, biserici, moschei. You have them all in Balcani.
De la ultra ortodoxa Grecie (nu, n-am vazut Athos-ul pentru că am trecut cam la 40 km de el și oricum la ce ploaie era nu l-am fi văzut nici de la 2m), pana la musulmanele Bosnia si Kosovo, trecand prin nedefinita Albanie unde aparent religia nu e un “issue”, ai parte de totspectrul de situații.
Priștina însă parcă s-a detașat in top-ul “musulmanizării”, nu numai prin cina “acohol free” sau a frumuseților locale îmbracate corespunzător, dar și prin invitația caldă a muezinului de la 5 dimineața de a ne ruga împreună. Prost era că invitația era urlată la megafoanele moscheii de la capătul străzii, cam 100m in linie dreaptă de patul meu.“Du-te bă d-acia și lasă-mă să dorm” mi-amintesc vag că am gândit in momentele alea, dar am și realizat de ce nu te lasă să bei alcool seara: ca să te poți scula pentru rugaciune de dimineață mai ușor!
7. Top -uri
Închei cu câteva topuri ad-hoc, decise in board:
Cea mai buna caracatiță – Kavala
Cel mai bun pește – Tirana
Cea mai frumoasă țara – Muntenegru
Cel mai bun hotel – Tirana (Casa Alba, boutique hotel, cum altfel)
Cea mai scumpa cina – Budva, de 3 ori prețul mediu al celorlalte cine, la un meniu aproape identic
Cel mai bun mic dejun – Budva.
Nr. de granițe la care taloanele de motocicletă și pașapoartele noastre au fost împerecheate corect – zero
Cel mai spectaculos drum – Igoumenitsa-Vlore urmat de Prishtina-Budva și Valea Drineiîn Bosnia.
Cel mai îngust drum (cam 2m tot drumul, pe cca 40km): Drumul 17.3 Neum-Stolac. Cred că am mers pe “.3”-ul din indicativ.
Cea mai spectaculoasă panoramă – Grand Hotel Neum, Neum
Cea mai ploioasă țară – Grecia
Cele mai rapide drumuri – România
Cea mai spectaculoasă autostradă – Albania (Tirana – Prishtina)
Cel mai groaznic trafic: Prishtina si, la mica distanță, Tirana.
Inițial vroiam să-i zic postului zece țări în zece zile, apoi am realizat că nu toate erau recunoscute (țările, nu zilele), apoi zece ‘octopussies’ in zece zile, dar au fost, după cum îi zice și numele, opt. Caracatițe, bre! Așa că… să continuăm, carevasăzică.
Îl iau eu pe fârtatul meu într-ale motoarelor și înfrângerilor rușinoase la fotbal pe tărâm islandez, Bogdan, aka Popeye, probabil cel mai școlit și ghinionist portar de fotbal ever, și mergem la grajd să ne-alegem doi armăsari ptr. #CevaprinBalcani. Unul roșu, mai fashion așa, și unul gri … fiecare după sufletul lui, oricum doi monștri. Traseul era clar, mergem să vedem Balcanii, whatever that means. 3500 km mai târziu avea să exclame olimpicul de la geografie pensionat, adică eu, ‘Oh, so that’s what that really means!?!“
#Day1 București – Kavala (GR) / 600km: Nimic special, un fel de ‘most boring road in the world’, în care oricât am încercat să evităm furtuna, n-am reușit. Așa că ce prevedeam eu a fi un ‘sweat marathon’ a devenit ciuciulete maraton. După vreo 9 ore am ajuns la Kavala unde ne-am cazat, în port, la o fiță de hotel și unde, fără ca măcar să conștientizăm, am instituționalizat cel mai frumos obicei din trip, oriunde ajungem, bem o bere imediat după ce am parcat armăsarii. Că mai bine să fie băută, decât să nu fie.
Pe seară am mâncat romantic la malul mării una dintre cele mai bune caracatițe din viața mea de om de la podiș. Și am stat de aceeași parte a mesei, timp în care eu mă îndopam cu red mullets și mă întrebam pe ce parte a mesei ar fi trebuit să stau ca să nu părem gay, iar Bogdan vorbea, probabil, despre geopolitică.
#Day2 Kavala – Corfu / 600km: Am tăiat cum ar veni ‘sunny focking Greece’ de la est la vest și ne-a plouat non stop. Cu tot harnașamentul din dotare, peste care am tras combinezoanele de ploaie, mi-a intrat apa-n toate orificiile de mă gândeam ‘amice, corpul tău conține acum mai multă apă decât un castravete bulgăresc’.
Eram, oricum, liniștit ptr. că Bogdan, care știe și meteorologie nu doar să apere poarta de vikingi, decretase de dimineață că va fi cald și bine. Ulterior am aflat că îl strângea casca, deci nu mai gândea limpede, iar eu eram setat să nu gândesc ptr. tot restul lunii (n.a. luna Mai). Într-un final am ajuns la Igoumenitsa și a ieșit soarele, cam târziu dacă mă-ntrebați, și am reușit să ne îmbarcăm pe ferry. Asta după ce un polițai care ne-a văzut cam ‘dizzy’ a venit și m-a întrebat ‘Sir, ar iu ochei?’ I-am zis că dacă se oprea la ‘Sir’, făcea 10 euro în seara aia. So, ne-am îmbarcat, am stat vo’ juma de oră în cală să reparăm motorul meu cu niște ‘high tech tools’ pe care le-a furat Bogdan de pe ferry, adică sârmă și parâmă, timp în care m-a luat puțin și răul de cală, apoi ne-am dat jmecheri că puteam sta pe prora ferry-ului ptr. că aveam căștile la noi și nu ne bătea vântul în freză ca pe restul francezilor. Acum, dacă mă gândesc, aș fi vrut ca pupa să fie partea din față, că ar fi sunat mai bine în context, dar no, nu te pui cu marinarii.
După aproape 2h cu ferry-ul am ajuns la Kerkira care presupun eu că era Corfu, dar n-am fost curios, eram mulțumit că ies din ferry boredom. Apoi ne-am cazat în bunul spirit adventurier la un boutique hotel foarte fancy shmancy, unde, tre’ să recunosc, n-am reușit să sting toate luminile din cameră peste noapte. La cină am mâncat la restaurantul Alexandros niște sarmale în viță de vie ca la neamurile mele din Moldova pe care nu-i recunosc niciodată și întotdeauna mi-e rușine. Ocazie cu care fac apel la ei și îi rog să înteleagă că ei sunt mulți și eu doar unul.
#Day3 Corfu – Corfu / aprox. 60 km: Ne propusesem o zi de chillax, ne-am dus prin Sidari să vedem Canal D’Amour ca doi romantici incurabili care estem, apoi la Palaiokastritsa, frumos, nu zic nu, totuși singurele chestii notabile au fost că motorul meu și pantalonii colegului au cedat pe bază de stres. După ce ne-am cântărit bine bujietul, am decis că ne permitem să reparăm doar una dintre chestii, așa că am optat ptr. varianta mai simplă și am schimbat la motor tot ce avea legătură cu spark, adică sparks and sparkler, care cred eu că s-ar traduce bujii și bujiator. Noroc cu băjetul Nikos care, ptr. modica sumă de 250 de euro, a făcut minuni de pe o zi pe alta, trăi-ți-ar familia și tatuajele, Nikose!
#Day4 Corfu – Vlore (AL) / 160 km: Deși distanța a fost mică, a fost cel mai dificil (tehnic) traseu. Ne-am pozat mândri, nevoie mare, la granița GR-AL (care, btw, nu e alba iulia), Bogdan era gata-gata să facă niște speculații FOREX, sunt sigur cu yield f. ridicat, cu un Gheorghiță alba iulianez fix în no man’s land, apoi ne-am îndreptat, cu self esteem-ul la ceruri, spre singura țară europeană care se uită la România de jos.
Care Albaniagra ne-a primit inițial cu brațele deschise …
… și, mai apoi, cu un munte, Mt. Çika, unde limitările de viteză la 20kmh erau la fel de redundante ca înjurăturile ce se amestecau brownian style în casca mea. După ce eram deja exasperați de curbele din zece în zece metri și o mie de grade, ne-am oprit, ne-am holbat cu talent la muntele cu pricina și … guess what?!? Am văzut niște mașini mici cât icrele de grumpy guppy care se cățărau pe munte la sute de metri deasupra noastră. A fost și momentul în care mi-am dorit să-mi amintesc o rugăciune din copilărie care s-ar fi terminat cu ‘dă D-ne să-mi fie familia sănătoasă și fă Doamne, dacă exiști, să apară viteza 0,5 la bmw’. All kidding aside, nu mă așteptam ca ‘Ăl de Sus’ să bage în seamă un ateu ignorant ca mine, dar mă gândeam că ăștia de la BMW sigur au niște pile la nivel înalt. N-a fost să fie, dar am reușit într-un final să cățărăm (literally) muntele și să ajungem pe partea cealaltă în Llogara National Park și mai apoi la Vlora. Sau Vlore, în fine, ceva poveste cu un ‘r’ care nu e ca ‘r’-ul pe care-l folosim noi la Cluj. Ei, în orașul ăsta cu un ‘r’ prea complicat ptr. mine, ne cazăm în unitatea turistică cu cel mai mare rating pe booking, care era un soi de pensiune cu un mega view și cam atât. Ba să nu mint, aveam televizor în cameră care era pus, conveniently, pe noptiera, altfel nimic deranjant, mai ales că, oricum, nu mergea nicio priză din cameră.
#Day5 Vlore – Tirana / 150 km: Dimineața la panzio mi-am băut cafeaua cu un nenică alba iulianez în curtea cu super view la singura insulă albaneză, Sazan, insulă care cică e plină de buncăre și armament, deci ‘no japanese tourists’. Dintr-una într-alta m-am trezit că vorbeam fluent cu cele 10 cuvinte în italiană din portofoliu (și încă vreo două care mi-au ieșit dintr-o sclipire de geniu) despre comisarul Moldovan și comis. Miclovan. Allegedly, nenică era mai în temă ca mine și l-am cam supărat cu ignoranța-mi în ceea ce privește idolii lui. Aș fi vrut să-i zic că la mine în familie idolul era Alain Delon, de-acolo și numele subsemnatului, dar nu-mi încăpeau gândurile în cele 12 cuvinte. Așa că i-am zis ceva de genul ‘andare via’ pe care o știam de la ‘the mexican roadrunner’ și am plecat bățos până să apuce să mă mai întrebe ceva.
Și plecați am fost de tot din Vlore către Tirana, cu un stop de brunch la Durres, un fel de Jupiter cu ‘r’ de-ăla de mai sus. Am mai prins și o ‘autostradă’ de la Durres la Tirana, populată mai degrabă cu vaci, porci, oi sau rațe, prilej cu care mi-am amintit că cineva spunea că în ’89 în Albania erau doar 600 de mașini, cu siguranță Mercedesane toate. Intrarea în Tirana e de mare efect, autostradă, mașini, palmieri, vopsit gardul peste tot, un fel de Monaco, ce s-o mai dau la întors (evident, eu n-am fost la Monaco). Hotelul, cum altfel, tot un boutique hotel, de zici că eram în luna de miere, era după piața centrală în care doamna Angela, cea care-mi dicta duios traseul în căști, îmi șoptea ‘leave at the sixth exit’ , așa … ziceam de hotel, ei, hotelul a fost cel mai bun la care am stat în tripul #CevaprinBalcani.
Spre seară am ieșit, ca tot turistul, la shopping pe o arteră cooleanu gen bd. Victoriei, apoi am mâncat cel mai bun pește din #CevaprinBalcani la restaurantul Grepi I Arte și mă gândeam deja că am greșit Albania. Când colo Albania era la zece metri de noi, adică în spatele blocurilor de pe ulița fancy. Blocurile erau tencuite doar în față, iar în spate era leopardul. Niște dărăpănături mai mari n-am văzut nici la cele trei blocuri din Jucu de sus unde a mutat Ceașcă minoritarii. Și după ce că stăteau să cadă, își construiseră alba iulienezii camere de capul lor pe unde avuseseră chef. Așa că niciun bloc nu începea sau se termina acolo unde fusese planificat, ci acolo unde li se terminaseră banii sau imaginația locatarilor.
#Day6 Tirana – Prishtina (Kosovo) / 280 km: Planul inițial era să mergem la Skopje în Macedonia dar, după un board scurt cu colegul, am decis că nu trebuie să forțăm luna de miere, așa că am luat-o spre Pristina pe o autostradă chiar adevărată. Una în care cică s-au băgat 2b euro și pe care am văzut, again, mai multe animale sau tunele, decât mașini. A fost dpmdv și cel mai plăcut drum, cu excepția tunelelor atât de spooky și de întunecate de aș fi zis că intrăm într-un, scuzați franceza, anus de gaură neagră. Efectiv nu mai știam unde e sus și unde e jos și dacă țin mobra drept sau nu, aveam senzația că întunericul înghite și așa puțina lumină pe care o dădeau farurile noastre. Așa, deci după un drum beton printr-un relief dramatic pe alocuri, am ajuns să ne facem poza clasică în vama Kosoveză,
am făcut un detour la Prizren că i-am promis vameșului că mănanc kebab acolo, oribil, btw., apoi am ajuns la Prishtina. Unde era traficul dracului, ne-a luat vreo oră să găsim hotelul și nu-l găseam dacă nu agăța Bogdan un taxist. La un semafor ne-a prins un puștan simpatic de vreo 10 ani care, după ce i-a spălat parbrizul la motor lui Bogdan, vine la mine și mă întreabă cu accent texan: “Do ya speak english?” Să mă tuf, mă gândeam eu cu ochii mari, îmi ridic viziera și îi zic ‘Yes’. Ăsta micu zâmbește complice. ‘Do you?’ îl întreb. El: ‘No’ … Și-am plecat la fel de nelămurit, dar mai amuzat.
În rest, din Prishtina am rămas doar cu traficul groaznic, milionul de copii care se bâțâiau pe muzică turcească peste tot (era 1 sau 2 Iunie), niște țigări marca Merrit pe care le-a tocmit Bogdan la 1,2 euro, nu de alta da-i spusesem eu cât sunt țigările la noi și nu s-a putut abține să nu facă o afacere, și o cină la, probabil, singurul restaurant din oraș unde nu ne-au dat alcool că … musulmani.
#Day7 Prishtina – Budva (Muntenegru) / 450 km: După ce ne-am cugetat noi în board am ajuns la consens și am zis că alegem un traseu ‘off the beaten path’ ca să trecem din Kosovo în Muntenegru. Am ignorat toate sugestiile Gmaps si Here maps și ne-am ales noi un traseu prin munte.
Am ajuns la Peja, ne-am bucurat și pozat pe un drum asfaltat gen Cheile Bicazului, care părea chiar populat de turiști și pensiuni, euforie all the way vreo 20 km până cănd duios Angela șoptea în casca ‘now turn left’. Left la care ne uităm noi crispați și era un drum de pământ blocat de un excavator și un camion. Și dar-ar naiba-n ea de limbă engleză, fix camionagiul vorbea o engleză de zici că era de la curtea regală. Și-mi zice, oh, dar nicio o problemă, my friend, mutăm camionul și apoi treceți, că e doar un km de pământ și apoi ajungeți în graniță și de acolo e asfalt de cleștar. Bogdane, zic, hai că aici e de noi!
Și ne băgăm cu monstruozitățile de o tonă pe drumul forestier, mai dăm de o mașină, ne zice șoferul, e drum pe unde mergeți dar nu e ptr. motoarele voastre, haideți după mine. Ne gândim noi preț de cinci secunde, și-apoi îi zic colegului, mergem înainte! Engleza șoferului cu pricina era mult mai proastă decât a camionagiului, dixit! După încă o sută de metri începeam deja să mă gândesc că sunt lucruri mai importante în viață decât engleza. Ajunsesem între niște bolovani și un izvor unde, la second thoughts, totul părea o nebunie. Împingem noi cu talent motoarele afară din mocirlă înjurând vorbitorii de limbă engleză și hotărâți să ne întoarcem când, surpriză, din față apare un … camion. Ne-ajută băieții să scoatem motoarele și-apoi ne-ntreabă, cum altfel, într-o engleză perfectă, unde mergem. Mie mai că-mi venea să le zic ‘la București, mother fuckers!’, dar le-am zis Muntenegru. ‘Oh, my friends, this is the way’ (wtf?!?). Cică mai mergeți câteva sute de metri prin nenorocirea aia de drum, apoi, acolo unde ‘vedeți creasta aia’, e granița și de acolo e asfalt cleștar. Zis și făcut, ne suim pe motoare, băgăm viteză și facem o echilibristică de care eu unul nu mă credeam capabil pe 1200cc, trecem de partea mai nasoală fără să scăpăm vreun motor și într-un final vedem în zare asfaltul mult dorit. Ne apropiem noi cu gurile cât vizierele și când ajungem la 20m vedem că drumul era blocat de 3 piramide de beton cu bare de fier printre ele. Aia era granița…
Am râs isteric, apoi am trecut în Muntenegru pe jos, ne-am făcut niste selfie-uri bine meritate și am început să studiem situația. Și-am studiat-o vreo juma de oră, am împins la motoare, mi-am dorit să fi avut o lopată, o grenadă sau măcar să fi fost doar vorbitor de italiană, long story short ne-am întors după două ore fix la primul camionagiu vorbitor de engleză, timp în care-mi făceam în cap inventarul de înjurături în limba noastră comună. După, am luat-o pe drumul clasic și am ajuns la finalul celei mai obositoare zile în Budva. Unde am stat la un super fitză de hotel, intitulat inspirat Hotel Budva și, mai apoi, am luat a doua decizie greșită a zilei, am mâncat în port lângă iahturile rușilor. Greșeală de 160 euro ptr. o masă, să zicem, ok.
Ah, era să uit, undeva printr-o benzinărie vedem doi tineri pe o motoretă, plecăm din benzinărie, se oprește o mașină din fața mea să facă stânga, așteaptă până nu mai vine nimic din față, ia stânga și în momentul ăla aud un motor care intră în depășirea coloanei care staționa. Erau cei doi puști călare pe mobra cu vreo 80 kmh. Îi acrosează mașina, le dă aripi, apoi fac sliding pe drum vreo 20m, le zboară amândurora căștile de pe cap, și intră ambii cu picioarele până la genunchi în masca unui VW Polo ce venea de pe contrasens și care, din fericire, oprise la timp. Au scăpat cu bine și ceva oase rupte probabil, cert e că s-ar putea ca experiența asta să le fi făcut cel mai mare bine din viața lor. Dacă au învățat ceva din ea.
#Day8 Budva – Neum (Bosnia și Herzegovina) / 200 km: După ziua anterioară ne-am propus o zi mai relaxantă în care să facem niște baie și plajă la Neum, care e, de fapt, tot litoralul bosniac, verificați harta ca să vedeți anomalia, adică fâșia bosniacă ce taie Croația în două. Deci cu gândul la plajă, plus că eu m-am gândit tot drumul (nu mă întrebați de ce) că, în Bosnia Herzegovina, sigur o să o întâlnim pe Eva Herzigova, am trecut tot Kotor Bay, care e cel mai frumos golf din lume, apoi zona Dubrovnik care era deja mega populată și am ajuns în timp util ptr. baie și plajă la Neum. Eva bănuiesc că tocmai plecase, dar piscina și view-ul i-au compensat lipsa. Also, Grand Hotel Neum e f. frumos, dar sunt convins că cei doi camionagii mai sus pomeniți și forever blestemați ar fi fost mai de ajutor decât staff-ul hotelului.
#Day9 Neum – Cacak (Serbia) / 400km: Bogdan, care eu cred că a fost în fiecare oraș de pe Terra, s-a gândit că Cacak e orașul unde merită să savurăm ultima cină romantică and ‘who am I to argue’. Așa că am luat-o pe singurul drum posibil prin Bosnia și Eva, drum care avea la început două benzi, apoi o bandă care, ulterior, s-a transformat într-o minibandă. Și aia plină de târâtoare, mulți șerpi, șopârle și o țestoasă, pe care fie le-am călcat, fie le-am deranjat de la plajă. Cum grație rolului meu de gps eram în față nu puteam decât să mă rog să nu vină vreo mașină în vreo curbă, că am făcut Cacak-ul praf la final de excursie. După ce s-a milostivit zeul motoriștilor și ne-a scos în față o șosea normală ne-am întâlnit în intersecție cu niște confrați chopperiști, vreo 15, conduși de o babetă de 60+ ani, în vestă de piele și față de old junkie, care ne-a întrebat pe unde să meargă la Mostar. My buddy nici n-a clipit când le-a indicat drumul de pe care venisem noi, deși ăla bun de pe care veneau ei ducea și el la Mostar. Oh, sweet revenge! Drumul până la localitatea cu nume de făcut praf a fost f. plăcut, prin niște parcuri naționale, o mare parte printr-o republică chiar mai puțin recunoscută decât Kosovo.
Mai pe seară ajungem în Cacak, mecca turismului balcanic, căutăm un restaurant ca bezmeticii o oră, luăm un taxi care ne duce la unul din cele două restaurante din oraș, mâncăm și bem bine (Vranac Pro Corde, cel mai bun vin din Muntenegru), și ne amuzăm de cum se uită chelnerii la noi de parcă credeau că cacakezii (cacosymphony alert!) sunt singurii oameni de pe pământ. Ne-a lămurit la final un chelner când ne-a spus că în medie au cam 10 turiști pe an, deci Cacak e locul de mers dacă vă doriți să ajungeți undeva unde colegii de corporație n-au mai fost.
#Day10 Cacak – București / 600km: La drumul ăsta n-am văzut nimic, efectul de tunel probabil. Lung, obositor, un vameș român de treabă la Vidin, mi-a zis să nu-mi mai scot casca și un kkt din beton care era să mă dea peste cap pe centrul benzii bulevardului din centrul marelui oraș Slatina.
Uitându-mă eu pe propriul blog (cineva trebuie să-i facă și lui trafic), am remarcat că scriu doar atunci când sunt beat sau supărat. Așa că mi-am pus un pahar de Alira, cel mai rose bun din lume, și încerc să profit de o răceală rebelă tembelă și să scriu despre Islanda.
Povestea începe acum vreo 3-4 luni când mă sună un amic și avem o conversație spumoasă:
El: Băh, vezi că avem meci pe 9 Mai, vii?
Eu: Da
El: În Reykjavik…
Eu: Ok.
Ulterior mi-am dat seama că eram cu gândul pe alte meleaguri și că dacă mi-ar fi zis că avem meci de lapte-gros în fundul gol cu morsele din Groenlanda, aș fi zis cu același entuziasm da. Anyway, zis și făcut, într-o joi ne întâlnim la aeroport unșpe piștalăi (un cuvânt popular la mine-n zonă, nu știu exact ce înseamnă) și împărțim în bagaje lăzile de pălincă cu care vroiam să facem trafic transfrontalier de pară intromisionată și, după caz, să înmuiem relațiile fotbalistice româno-islandeze. Zborul, prin Londra, a fost f. simplu ptr. mine, pe modelul BUH boarding – somn – LON boarding – somn – Keflavik, motiv de glume și poze de tabără ptr. colegii din lot (n.b. lotul de fotbal, dacă vă prefăceați că nu v-ați prins).
Din avion prima senzație a fost că aterizăm pe lună. Peste tot lavă, a.k.a. lavă tristă. O dată aterizați ne-au luat în grijă pretenarii și oponenții islandezi, băeți cu suflet mare și nume pe care e bine să nu le pronunți dacă n-ai vreun expert in Heimlich prin preajmă, și ne-au dus, balot, la Blue Lagoon. Un fel de băile Felix, dar mai mișto și mai mari, care arată mai bine în poze decât în realitate, fapt reconfirmat chiar de pozele făcute cu iphone-ul de către moi. Singurele chestii memorabile au fost faptul că mi-am pierdut paharul de bubbly în piscină, lac, whatever…, că mi-a luat un sfert de oră să găsesc dulapul de haine la ieșire și că era un izvor de apă caldă de unde ieșea o apă atât de caldă încât puteai să fierbi un ou. Sau două.
Normal că după apa termală din lava tristă ne-a apărut o foame de urs polar, foame pe care am stins-o într-unul dintre cele mai mișto restaurante în care am fost ever, adică Grillmarkaðurinn. Cum nu-s masochist, n-o să-mi amintesc de toate cele 8 feluri de mâncare, dar trebuie să amintesc cea mai bună carne pe care papilele mele rafinate de ardelean la București au gustat-o, carnea de Balaenoptera acutorostrata … heaven in a bite. Vă închipuiți cea mai fragedă vită și, credeți-mă, e muuuult mai bună. Noi, pardon, eu, mai de la țară așa, întreb chelnerița ce e și-mi zice, de fapt aud eu: milky whale. Perfect, mă gândesc, am cu ce să mă laud la mine la țară, că sigur n-a mai mâncat nimeni balenă de lapte. Și am făcut-o, că nu mi s-a părut nimic suspect, mai ales că la mine acasă era mare hit laptele de pasăre, așa că… În fine, later am google it și era Minke Whale, probabil singurul model de balenă pe care nu l-am întâlnit prin cluburile din Reykjavik. Ah, să nu uit, peste toate au venit un Chablis și un Malbec pe care ar fi trebuit să le scriu cu majuscule.
Continuând mai pe ffwd., am văzut a doua zi zona Reykjavik, un orășel unde n-aș trăi nici dacă mi-ar aduce Bjork omletă de balenă de lapte la pat dimineața, e frig și bate vântul non-stop, berea e 6,5 euro – adică vo’ 2 trilioane de coroane islandeze, toate femeile sunt mai mari ca mine și par al naibii de fericite. Și bete. Norocul ne-a scos-o în față și pe Miss Iceland, herself.
Tot din ciclul ‘înfulecao, ergo sum’, am mâncat și cel mai bun hot-dog din lume la o hot-dogărie pe stradă (since 1927) unde am plătit, cum altfel, cu cardul. De fapt peste tot puteai/trebuia să dai cu cardul, cred că islandezii cu mândria lor de crisis-starters au fobie la cash.
Vineri se întâmpla și main event-ul trip-ului, adică marele meci de fotbal dintre naționala de ultra-mega amatori 40+ de la Corbeanca, formerly known as ‘Vampirii’, și Vikingii de la Alvogen, later known as ‘V-am tras-o!’.
Am râs, am glumit, am pomenit istoricul favorabil al întâlnirilor româno-islandeze, pătat doar de Dinamo, UE Dinamo!, am intrat pe teren și, long story short, ne-am luat-o cu 10-7. Ar mai fi niște mici detalii despre organizarea și arbitrajul partidei, dar n-am limba de lemn la mine. Also, noi am avut cel mai bun portar din lume care a prins cea mai proastă zi din viată…
…eu am tras cu șpițu in loc să dau folha seca, iar ei aveau vreo câțiva cu profil de fotbaliști pe Wikipedia, lucru pe care, din fericire, l-am aflat doar la berea de după. Nu-i problemă, știm că totul se trage de la Dinamo, că am jucat pe terenul echipei care i-a bătut… scandați cu mine: Knattspyrnufelag Reykjavik! Knattspyrnufelag Reykjavik! Apoi am mers prin baruri și cluburi la băut shot-uri și whales watching.
Sâmbătă ne-am trezit cu niște monstruozități de bus-uri în fața hotelului, dacă ar avea nevoie de mașină Chuck Norris de-alea ar fi luat, mașini care ne-au dus departe, să vedem ce minune de țară e Islanda. Cum la ei în țară crește pământul cu niște centimetrii pe an între falia nord americană și cea europeană. Spectaculos, nu zic nu, parcă dacă stăteai crăcănat (scuzați truismul în cazul meu) simțeai cum faci sfoara. Și recunosc că m-am întrebat dacă, în timp ce eu făceam sfoara alene pe tărâm islandez, altcineva la antipozi, prin Noua Zeelanda, se contorsiona în tandem. Am mai văzut niște cascade spectaculoase nevoie mare și am mers cu snowmobilul pe ghețar cu 90 kmh, precum bine nu se vede în poza de mai jos:
O mulțime de vulcani, că tot e Islanda paradisul geologilor , un gheizer mare și mai multe gheizere mici, ăla mare era atât de mișto că l-aș fi luat acasă să-l țin în living.
Also, grație unor ‘colegi’, cred că n-am mai râs atât într-o excursie de pe vremea când, în facultate, mergeam în Vamă și eram beți 24/7.
Una peste alta, ciudată și spectaculoasă țară, merge o tură sau două, dar nu mai mult. Dac-ar fi să folosesc tags ptr. tripul ăsta, ar fi: frig și vânt, f. frig, balene, lavă tristă, apă caldă cu sulf căreia coafura nu-i rezistă, Minke whale, gheizere. Și poze.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc că vin alegerile, simt cum mă lovește bâțul îndoielii și-al responsabilității. Mai mult al îndoielii… dar când văd/aud în jurul meu cum toată lumea e brusc resposabilă și #yeselavot parcă-mi vine să-mi confrunt propria profundă iresponsabilitate.
No, așa și azi, sfânta zi de … azi [n.a. nu știu dacă termin postarea azi/mâine sau, ca să citez cea mai cool bunică, bunică-mea, când era on pills și mă întreba ‘Mă Cipriene (?!?), amu-i azi sau mâine?‘], no, deci cum ziceam, m-a lovit și pe mine tangențial responsabilitatea civică, ca atare am zis să mă informez. Cum nu-s așa lenios ca al meu fost coleg Dan Sz. de la University of Technical Manners Cluj care a solicitat pe mail programul electoral al candidaților și a primit răspuns doar de la Herr Klaus (ok, a primit un spam electoral, da’ tot e ceva), m-am decis să dau o geană peste siteurile celor din (imho) top 5 4 să văd ce marfă au pe raft. Mai jos concluziile proprii și personale după cele 10 min. inginerește dedicate fiecăruia dintre ei în ordinea pe care eu cred că o vom regăsi după turul întâi:
1. D-nelor și d-lor, țărani de la sate sau orașe, cititori din trafic direct, organic sau facebook, MARELE UNIFICATOR AL ROMÂNIEI VERSIUNEA 2.0.14 – PICTORUL VONTA:
Well, în cazul de față, râdem-glumim dar realizez că dl. pictor are cel mai bine pus la punct site de campanie, asta chiar trecând peste motivele populare pe care sigur-sigur-sigur le-a plagiat după lepedeul din camera din față a bunică-mii de la Jucu. Dar sunt și eu convins că ‘urbanii’ expuși lepedeului din camera din față vor vedea doar alimente bio mirosind a bălegar proaspăt, deci sănătate de la pictor, iar ‘ruralii’ doar lifturi, mega image și metrou în ruralul propriu. Inspirant.
Meniul siteului e succint și cu o curgere logică, cu pagina de ‘Soluții’ customizabilă prin filtrare, foarte mișto. Nu-i nici loc, nici chef de ‘in-depth analysis’ pe programul electoral, dar la o citire în diagonală pare structurat, are direcții clare, vorbește (evident laudativ) de realizările glorioase, indentifică probleme și propune niște soluții generale, puțin mai mult decât ‘o să facem să fie bine’. Cu optiunile social media prezente, dar fără nicio zonă de interacțiune, site-ul pictoresc îmi pare o bună oglindă a mecanismului organizatoric psd-ist, solid dar ‘not catchy’.
2.ROMÂNUL HERR LAUS, cel ce ne vinde prin prisma propriei experiențe ‘ROMÂNIA NOROCULUI BINE FĂCUT’
Dl. Laus își bate, încă din poza de deschidere, la poponeț toți adversarii care au avut GHINION și n-au avut atâția pixeli rezoluție, photoshop sau sebum ca Domnia Sa. Dacă i-aș fi făcut eu marketing-ul online sigur făceam pe site un concurs cu tema ‘Câte puncte vedeți pe fața viitorului președinte român al României?’ unde, evident, cei din familie sau din Sibiu n-ar putea participa.
Site-ul arată mai bine decât al pictorului dar accentul a fost pus prea mult pe sharpen-ul pozelor și prea puțin pe conținut. Nu mă înțelegeți greșit, e text grămadă dar, dacă ar fi să sintetizez, totul se reduce la absurdități de genul:
Ein) Preambul – România la 25 de ani de la revoluție: ‘Es ist Scheiße, Scheiße, Scheiße…’ adică e de Laus să fi trăit pe-aici în ultimii 25 de ani. #Noshitherr, nu ne-am dat seama, noroc cu preambulul de 2500 de cuvinte.
Zwei) Viziune: După ce contextul ‘braun’ a fost identificat herr are o viziune simplă dar radicală gen ‘Dacă România e de Scheiße, viziunea mea e că România trebuie să nu fie de Scheiße!’. Scurtul.Nemțesc.180 de cuvinte.
Drei) Misiune: După preambul și viziune herr are și-o misiune, tot scurtă, tot nemțească: ‘Eu, herr, viitorul președinte român al României, o să fac ca România să nu mai fie de Scheiße’… poate că am lungit-o eu puțin dar ați prins ideea.
Vier) Valori: aici i-aș fi recomandat un tag cloud că e ceva de genul: ‘democratie. lucrul bine facut. gogonele. pluripartidism. priapism. seriozitate.’ Numarați voi cuvintele dacă vă pasionează număratul cuvintelor.
Ah, era să uit, #noshitherr s-a autodepășit ca vopseaua românească Kober și a plusat cu 11 teme de discuție față de cele 10 ale pictorului.
3. DNA MORCOVEI PE EI ne spune (minte) din start că ‘E MAI BUNĂ DECÂT EI’. Chestiune de gusturi, io unul cred ca Udrea e mai BUNĂ decât ea, în fine.
Site-ul e drăguțel (n-am găsit altă rimă), miroase doar a ‘justice for all’, prea puțin despre economie, prea vag programul electoral … daaaar are un joculeț online în care poți încătușa corupții și lua banii de la ei. Eu am luat vo’ 795 lei, cred că mă duc cu ei în weekend break mâine.
4. DSOARA HELEN CUPA D abordează votanții de dreapta mai puțin prozaic cu sloganul ‘ROMÂNIE’S FRUMOASĂ’
Pe site-ul de campanie ne sunt prezentate realizări per oraș per hectar, și poze, și video, precum și doza obișnuită de ‘noi, femeile, suntem puternice și determinate’ & who am I to argue… Orișicât, nimic interesant, nimic NSFW.
Acum, la final, vă rog nu mă întrebați cu cine votez și de ce/nu. Dar, ovcors, puteți să-mi faceți recomandări și să mă scoateți din negura îndoielii.
Într-o altă poveste ar fi fost un prințișor cu ten alb și ochi negri dintr-un ținut înghețat. În asta a fost doar un suflețel luminos care m-a făcut să zâmbesc în fiecare zi din ultimii 11 ani. De ieri, un zâmbet mai puțin și un gol mare pe care amintirile frumoase sigur îl vor umple.
Short time after publishing 2013 year-end balance sheets, I’ve noticed strong media concerns regarding the financial results of OLX.ro and Tocmai.ro, which are, no doubt, catastrophic by any rationale, see below:
‘Why is this happening?’ asked themselves fellow journalists.
Well, judged on a simple manner, the two Romanian companies seem like million euro black-holes in a broke economy and forever hopeful internet industry. However, things look bit different on a wider context.
– OLX is owned by Allegro and backed by Naspers, probably the second largest internet player (after Google), a South African company listed publicly at Johannesburg Stock Exchange (35,1 bn euro market cap, checked on Iphone this morning) with worldwide operations in digital and classic media.
– Tocmai is owned by Schibsted Media Group, a Norwegian listed company (4,35bn euro market cap) with media, internet and mobile operations in 29 countries.
SO, OLX and Tocmai are not just two regular limited liability Romanian companies, they are not alone. They belong to two important multinational corporations (actually transnational, but this another discussion) whom generate multi-billion revenues yearly as seen in the tables below.
Clear as daylight, the parent companies are backing as investments the two Romanian companies out of their profits which are not insignificant (million EUR):
I, personally, see no reasonable financial explanation of their spending, only the one already achieved, to be top traffic websites in Romania. Looking onto Schibsted’s financial statements for classified business on international markets I found a 23% profitability ratio. Optimistically assuming this ration for the Romanian ventures it means that to recover the up-to-date investment (aprox. 10 millions each), they’ll need to make 40 millions a year. And that would be a consistent jump from their actual revenues. A jump into nothingness, if you ask me, mainly because, with 3,6 million monthly unique visitors each, they’ve reached almost all active Romanian internet users. Bottom-line, there’s no way one can increase revenue 40x to 80x times on a stable market. There’s always the possibility of changing the business model but it’s hard to believe that they’ll do it only here.
So, yes, I guess they are million euro black-holes.
Why did they do it? There are probably many reasons, out of which I name three:
they considered that replicating a verified and profitable international business model in Romania will work the same (not very plausible)
they chose, rather than distributing all profits as dividends to shareholders, to invest some of the profits in new ventures in so called emergent economies (plausible)
shareholders’ continuos pressure on management to increase price per share (PPS), market capitalisation, thus their portfolio value. This can be done either by good financial results in terms of revenues and profitability, or by reporting market-share results. This, I think, is the case of their Romanian investments. Couple of millions less on their profits are insignificant, but reporting they’ve reached #1 place in terms of traffic might be a sound headline on Letter to shareholders. (very plausible)
What next? OLX and Tocmai just (just = tocmai in Romanian) shook the classified segment in Romania, their competitors have all reasons to be traumatised, nonetheless they are all competing for a small market. Soon, they’ll give up this war as they’ve accomplished their aims and things will settle.
On the other hand, why not be more optimistic, and see it as a foreign investment in Romania directing tens of millions euro to the poor Romanian media and internet industry.
Să tot fie vreo patru luni de când am auzit prima dată despre conceptul MOOCS (Massive Open Online Courses), și două de când m-am ‘enrolat’ la primul curs de genul ăsta, adică la ‘Financial Markets’ de pe Coursera, un curs online dezvoltat pe scheletul cursului cu același nume de la Yale University și ținut de prof. Robert Shiller (proaspăt laureat Nobel ptr. economie în 2013), un american altfel f. simpatic plasat de Bloomberg între cei mai influenți 50 de economiști ai lumii. Fără a avea talente oratorice sau pedagogice la înălțimea cunoștințelor de specialitate, prof. Shiller a reușit să mă facă (încă o dată) să-mi pară rău că m-am născut într-o țară cu un sistem de învățământ parcă medieval. Cursurile, online, sub forma unor ‘video lectures’, au fost crop-uri săptămânale (opt la număr) filmate în timpul cursului de la Yale, urmate fiecare de câte un ‘quizz’ cu 8 întrebări. Pe lângă cele 8×8=64 de puncte, s-a mai dat un pct. ptr. un survey, 10 pct. ptr. un eseu evaluat de colegi, plus examenul final de 25 de întrebări. 70/100 fiind pragul de promovare. Pe scurt, simplu, accesibil și eficient, recunosc că am devenit mare fan MOOCs. Și am și un certificat :).
N-o să insist pe ‘syllabus’, a fost, așa cum îi zice numele, despre piețe financiare (stock, options, futures, leverage, etc.), ce mi se pare fascinant e conceptul MOOCs, fie el de la Coursera, EDX (Harvard) sau Future Learn (Open University). Am citit pe net o mulțime de pros&cons, păreri din toate direcțiile (studenți, academicieni, investitori, angajatori etc.), și cam toată lumea are dreptate, chiar dacă interesele lor sunt de multe ori în antiteza și așa vor rămâne și de-acum încolo. Inerția și conservatorismul academic e sub presiunea trendului de democratizare a educației și de facilitarea accesului prin utilizarea ‘information technology’. E un paradox amuzant, orice economist pe care-l vei întreba ce e de făcut ptr. creșterea nivelului de trai și diminuarea inegalității dintr-o societate îți va răspunde că respectiva societate trebuie să-și orienteze eforturile spre creșterea nivelului de educație și utilizarea ‘information technology’ în interes public. În același timp ‘academicienii’ se tem să schimbe ceva în sistemul de învățământ, cu atât mai mult acum când văd cât succes are conceptul. S-ar putea, și următorii zece ani ne-o vor arăta, să aibă un punct de vedere solid, deși cu schimbările pe care le aduce tehnologia nu prea te poți pune. Nu pot să nu mă gândesc la cum a schimbat internetul jurnalismul, cum s-a trecut de la zile/săptămâni ptr. documentare a unui articol la publicarea lor pe bandă rulantă, câte 5-6 art. pe zi, cele mai multe copy-paste. Și mi-e teamă ca nu cumva democratizarea forțată a educației să nu ducă la aceeași abordare superficială. Vom vedea ce ne rezervă noua revoluție MOOCs în sistemul de educație, până atunci vă dau niște pros personale:
Flexibilitate maximă și lipsa constrângerilor financiare, de timp sau spațiu.
Diversitatea cursurilor (ex. ‘The Music of the Beatles’ organizat de University of Rochester) îți permite să încerci marea cu degetul. Poate cochetezi cu ideea de cooking, astronomie, nano-tehnologie sau limba chineză, te bagi la un curs MOOCS și îți dai seama dacă e ptr. tine.
Cursuri ținute de profesori de la cele mai bune universități din lume. Te-ai întrebat vreodată, eu unul de multe ori, cum or fi cursurile de la MIT, Stanford, etc.? Poți să-ți faci o idee și, de ce nu, să alegi mai departe o universitate în cunoștință de cauză.
Peer interaction cu cursanți din toată lumea e f. mișto, chiar dacă nu substituie în niciun fel relaționarea cu profesorul.
… evident că-l știu doar capetele luminate de la Allegro/Naspers. Eu, după ce am citit articolul ăsta, m-aș băga în schimb la niște observații de suprafață asupra problematicii:
Naspers, parcă citisem undeva că e ‘al doilea mare jucător din online după GOG dpdv al cifrei de afaceri’ (ceea ce altfel mi se pare uluitor), e listat la bursa din Johannesburg, așa cum îi șade bine unui gigant. Ei, listarea asta pe o bursă e o poveste complicată și are multe părți bune și mai puțin bune, n-o să intru în amănunte acum dată fiind complexitatea discuției. Un singur lucru voi pomeni, un exemplu simplificat în care un antreprenor și, să zicem, CEO al companiei, construiește și conduce compania singur sau împreună cu alți acționari, companie care are ca instrument suprem de decizie un board al directorilor (care de obicei în cazurile de genul acesta e format din reprezentanții acționarilor principali, deci substituie AGA). Procesul decizional în exemplul meu e de obicei destul de ‘smooth’, toată lumea împărtășește aceeași viziune și îmbrățișează aceeași strategie. Rezultatul e că în firma respectivă toți stakeholderii au obiective aliniate cu cele ale board-ului și toață lumea merge în aceeași direcție. După ce compania în discuție se va lista la bursă automat numărul de acționari va crește iar controlul va trece de la un număr restrâns de capete la unul infinit. Și, din momentul ăla, viziunea antreprenorului asupra strategiei firmei devine sclava interesului actionarilor, interes care de fapt se reduce la două lucruri, în ordinea asta:
1. creșterea prețului per acțiune peste creșterea naturală a pieței financiare
2. distribuirea profitului prin dividende
Cum extragerea de capital din companie (pct. 2) e de obicei o acțiune pe care managementul executiv nu o agrează by default, rămâne ca toate eforturile să fie îndreptate spre realizarea pct. 1. Ptr. a păstra o creștere constantă a prețului per acțiune (PPS) se lucrează de obicei la multe butoane, dar simplific și mă întorc la cazul Naspers:
* Revenue în creștere cu vreo 28%
* EBITDA în scădere
* Profitul operațional în scădere mare (33%)
Oricum te uiți la cifrele din P&L, ele nu arată bine, așa că tu ca executiv ai o singură variantă ptr. a satisface pct. 1, te întorci spre balance-sheet (bilanț), iei o parte din capitalul companiei (poate chiar cel pe care ai decis să nu-l distribui ca dividende, sau poate chiar faci leveraging, adica împrumuți) și cumperi companii din România (de preferință pe pierdere). Și-apoi le vinzi povestea acționarilor, le spui că e normal să scadă profitabilitatea câtă vreme, vezi, a crescut cifra de afaceri și business-urile sunt la început. În domeniul ăsta de obicei cumperi asset-uri intangibile (soft, clienți, brand, awareness, etc.) a căror evaluare e dificilă, deci supra-evaluarea e posibilă, și le arăți investitorilor că totul e ok, NAV/share – net asset value per share a crescut deci acțiunile lor vor crește, pot să stea liniștiți … we’re all good. Chiar dacă pe de altă parte raportezi in 2012 o c.a. de 200.000 lei și cheltuieli de 8 milioane, cum se vede la allegro services srl pe mfinante. Asta ca să nu dau alte exemple.
Genul ăsta de inginerii, care au ca unic scop păstrarea satisfacției de moment a acționarilor și care mie-mi par mai degrabă investiții de venture capital, pot crea o ‘mini-bubble’ ptr. compania respectivă dacă au o pondere mare din totalul capitalului respectivei companii. Nu cred că e cazul Naspers, nu încă, dar e o justificare ptr. achizițiile lor din România sau regiune, achiziții pe care nimeni întreg la minte nu le poate înțelege (disclaimer: categoric aș scoate EMAG din categoria asta).
Întorcându-mă la dilema din titlu, că am deviat masiv, habar n-am de ce au făcut asta. N-are nicio logică dpdv al timingului, după ce au tot insistat cu promovarea TV (care arată dorința de a viza segmentul mai puțin obișnuit cu online-ul, implicit mai greu de mutat de pe un domeniu pe altul), au muncit la creșterea notorietății, aproape au pus în limbajul uzual asocierea “mercador / cumpărător”). Chiar n-am nicio explicație în afară de ‘operațiunea mercador/olx din România nu valorează ptr. ei nici cât o ceapă (brand) degerată’. Pur și simplu au realizat că potențialul real al business-ului mercador e atât de nesemnificativ ptr. ei încât nu merită să-si bată capul cu un branding personalizat. Sinergii sau beneficii de genul internaționalizare nu există în zona classifieds așa că relația între siteurile regionale va fi doar la nivel de economii în zona costurilor de dezvoltare software sau creație marketing.
Aseară, pe când mergeam acasă spre ‘paradisul exotic părălulețean’, mi s-a întâmplat să mă oprească Poliția rutieră:
“Bună seara, comisar ceva” (sigur nu Cattani că aș fi ținut minte)
“De ce m-ați oprit d-le comisar ceva?”
“V-am oprit ptr. că nu ați cedat prioritate pietonului pe trecerea de pietoni (300 lei), probabil ptr. că vorbeați la telefon (200 lei). Și acum văd că nu purtați nici centură (200 lei). Actele dvs., vă rog.”
Mă caut eu de acte, încercând între timp să-mi amintesc o rugăciune din copilărie, găsesc în cele din urmă tot, mai puțin talonul pe care-l scosesem din portmoneu (no spoiler yet), i le dau, în timp ce brațul legii grăiește:
“Știți, de fapt v-am remarcat ptr. că nu vă mergea farul de pe dreapta (170 lei). Dar unde e talonul mașinii?”
“Păi, că hâr, că mâr, nu-l am la mine, l-au furat guvernanții.”
“F. rău (540 lei), va trebui să vă verific … Gata, e ok, e mașina dvs., dar v-a expirat ITP-ul (750 lei)” (n.a. cred că de-asta n-aveam talonul)
Într-un final realizez și eu că escaladează problema, că urmează să mi se găsească cadavrele din portbagaj și Kalashnikov-ul din torpedou, și îi zic: “O sută de lei acoperă deranjul?”. Vine prompt răspunsul:
“Da sigur domnule dragă. Și vă dau doar o amendă de 85 lei că n-ați verificat farul, e bine așa?”.
“Pace să fie, zic.”
“Bine, mă duc să vă fac procesul-verbal, vreți să plătiți pe loc amenda?”
“Normal, mâine planific să stau în casă toată ziua să scriu pe blog.”
No, și-acum vine partea amuzantă: după vreo 30-40 min. vine stimabilul comisar ceva înapoi cu PV și chitanța la mine, mă caut de bani și, surpriză, mai aveam vreo 40 și ceva de lei. Rușinat nevoie mare îmi cer scuze și îi zic că plătesc a doua zi, la care amicul comisar ceva, cu un ochi la miile de leduri de pe bord și unul la mine, îmi zice cu tristețe: “Lăsați domnu’, că am scos deja chitanța, da’ pun eu de la mine 50 lei și îmi mai dați dvs. 35, ca să vă mai rămână și dvs. bani, că văd că sunteți de la Cluj”
Io am rămas mut, nici la revedere n-am mai putut să-mi iau, și-acum mă simt ca un sărăntoc dator din Cluj care stă în ‘paradisul lui exotic părălulețean’ și scrie pe blog.
O colegă de-a mea a deprins bunul obicei de a-și nota ‘perle’ ale clienților pe post-it-uri. Iar eu, azi, citind un articol oarecum similar pe blogul de autor de mare succes intitulat Chici:xneta, m-am gândit că post-it-urile merită o soartă mai bună așa că am decis să post-it:
Câteva ‘perle’ mai jos:
“Bună ziua … super-bingo?”
“Eu vreau livrare prin Cargo.”
“Mă simt ca o minge de ping-pong, de parcă aș vrea să cumpăr un submarin nuclear.”
“Nu am adresă de email, am doar Facebook.”
“Între ce ore sunteți disponibilă pentru relații?”
“Că când ajunge comanda?”
“Oana, tu ești mă?”
“Vreau să fac o comandă telefonică ptr. că nu pot selecta județul Târgoviște.”
“Ce conține în special deodorantul față de parfum?”
“Vreau mărimea 41, dar am comandat 43, ptr. că nu era pe site 41 ptr. a-l comanda” (sic!)
… și nu e vorba de cartea cu același nume a lui Ryu Murakami, ‘Coin Locker Babies‘ (tradusă la noi ‘Copii de aruncat’), deși e una dintre cele mai mișto cărți citite, e vorba de un anunț în genul celor care inundă rețelele de socializare, de tipul ‘căței/pisici de adoptat ca să aibă un viitor luminos’. În cazul de față avem de-a face cu o tânără domniță blondă lovită brusc și fără vreun motiv aparent de un puseu maternal extrem. Și vorbesc aici despre d-șoara de mai jos:
Ei bine, această minunată creatură a realizat de vreo 2 zile că rostul ei pe acest pământ nu mai e să roadă plinta, picioarele lui frate-su mai mare, să aducă la exasperare vecinii cu lătratul ei baritonal sau să rupă picioarele celorlalți membrii umani ai ‘pack-ului’, nu, rostul ei în viață e să fie mămică. Deocamdată crede că al ei puiuț e o mică zebră pe care a descoperit-o în curte după ce s-a topit zăpada și pe care o tratează cu o gentilețe și o dragoste de care n-o credeam capabilă. Până deunăzi o omora non-stop (e squeaky zebra), acum o poartă cu ea peste tot prin casă ptr. ca în cele din urmă să o ducă în ‘princess room’ și să o așeze cu maximă grijă pe canapea ptr. o sesiune de licking and cuddling. Nu știu ce zebru zburător visează ea noaptea, cert e că din temperamentul vulcanic cu care ne obișnuise a sărit în cealaltă extremă, e grijulie, plăngăcioasă, atentă la baby-zebra ca la cârnați.
Acum, dacă aveți și voi un copil în plus, sau un pui de rață, leming, orice… poate un bătrânel senil de care nu mai aveți nevoie pe-acasă, puneți și voi un anunț pe mercador, că o să intrăm și noi acolo să rezolvăm problema d-șoarei cu hormonii razna.
Un material interesant și destul de stufos creat de Institutul de Marketing, care vorbește despre marketing în 2014, tendințe și schimbări, la realizarea căruia am participat prin metoda ‘share the knowledge’, mai cunoscută sub forma ‘datul cu părerea’.
Recomand să aruncați un ochi aici, mai ales dacă aveți vreo treabă cu marketingul, adică dacă aveți ceva, orice, oricât de mic sau ieftin, de vânzare.
Și, cum am promis feedback, voila:
Mi-au plăcut multe, așa că n-o să le înșir, le găsiți singuri. Totuși, un highlight merită următoarele paragrafe, dar nu așteptați self-quotes:
“Îmi place să cred că am învățat că, de fapt, noi (oamenii de cercetare, de marketing, de brand, de creație, etc) avem în simpla custodie imaginea unei mărci, a unui produs, a unui serviciu. Se întâmplă să devenim foarte posesivi cu ele, să pretindem că (numai) noi știm ce este mai bine pentru ele. De fapt, vorbim de o nouă generație de consumatori – conectați, informați, cu multe așteptări și posibil puțin timp și resurse limitate, care sunt adevărați cunoscători ai pieței în care „se desfășoară” zilnic.” (Andreea Coca – GFK)
“Cred că e important e să se măsoare mai mult calitativ. Să nu mai discutăm în KPI’s care se raportează încă prea des și prea mult la numărul de fani, click- uri sau vizitatori unici. Valoarea reală a digitalului este profilarea cât mai exactă a celor care folosesc acest mediu de comunicare. Așadar, tehnologiile care oferă parametri calitativi ar trebui să devină standard în piață, treptat.” (Dragoș Stanca – ThinkDigital)
N-am înțeles, în schimb, arhitectura materialului, de ce s-a optat ptr. un format de tip print (s-o fi tipărind poate) în locul unuia web-friendly. Materialul fiind destul de voluminos, cred că o împărțire gen întrebări/răspunsuri mai clară l-ar fi făcut mai digerabil. În plus, mi se pare dificil (în vremurile noastre de mare grație și artificii comunicaționale) să faci un material general despre trendurile în marketing, period. Not doable.
Însă o analiză a schimbărilor pe anumite verticale (eg. industrii) s-ar putea face și ar avea un grad mare de relevanță sau utilitate specifică. Și mai rămâne o observație pe care am făcut-o (sper) și în material, eterna deja confuzie între marketing și comunicarea de marketing. Nu se vorbește aproape nicăieri despre research, analiză de piată, pricing, avantaj competitiv, merchandinsing, relationship marketing, strategii de dezvoltare, etc. Nada, doar branding, comunicare, advertising, engagement, PR, social media … astea-s cireșele de pe tortul marketer-ilor.
Pe 5 noiembrie trebuie să fii prezent la Evenimentul Anului in E-Commerce – GPeC 2013, desfășurat în București, la Crystal Palace Ballrooms, începând cu ora 08:30 AM. Rezervă-ți locul în sală completând formularulde înscriere până cel târziu joi, 31 octombrie (prețul unui bilet este de 69 EUR + TVA) și nu rata șansa de a fi în inima comerțului electronic românesc! Uite de ce:
speakeri de top români și internaționali vin la GPeC 2013;
afli cum îți optimizezi conversiile ca să vinzi mai mult și să îți crești business-ul;
ești la curent cu ultimele noutăți din piață și cu estimările specialiștilor pentru anul viitor;
afli poveștile de succes ale marilor jucători în cadrul panel-urilor dedicate și înveți din experiența lor;
primești informații de calitate care te vor ajuta în dezvoltarea afacerii;
faci networking cu peste 300 de participanți – top management în e-commerce;
afli cine sunt Câștigătorii Anului în E-Commerce în cadrul Festivității GPeC – evenimentul care de 8 ani premiază performanțele în comerțul electronic românesc
“Antreprenorialul e frumos, dar să nu uite că e cu şi despre bani, firma e ca un organism viu care trebuie îngrijit, trebuie să îi dai cele necesare pentru ca, la un moment dat, ea să producă bani pentru acționari și pentru ea însăși. E o viziune oarecum Darwiniană asupra managementului pe care personal o împărtășesc. Și să se mai gândească că regulă de bază pe care s-au clădit piețele financiare (corelarea directă a riscului asumat cu câștigul obținut) se aplică și în cazul lor. Cum antreprenorialul e o activitate cu grad mare de risc, i-aș sfătui să încerce să diminueze riscurile la care se expun printr-o planificare exigentă, prin activarea în zone care se apropie de cunoștințele, experiența sau pasiunile lor. Există o mulțime de predicatori, de cărți, care povestesc despre cât de simplu e să pleci de la un vis și să devii bogat. Eu nu zic că e imposibil, zic doar că dacă poți securiza cumva planurile de acțiune, dacă poți diminua riscurile, să te dedici acestui scop cu toate forțele.”
Oricât m-aș strădui, nu-mi vine în minte o modalitate mai placută altfel decât pe o plajă din Thasos.
Să fi fost cele 25 de grade din aer și apă, compania plăcută, să fi fost cele 5 grade plouate din Bucuresti, habar n-am … cert e că am avut niște zile de vis. Câteva motive mai jos:
1. Royal Paradise Resort, un hotel excelent la un preț de off-season f. bun (90 euro/room/HB)
2. Apa nesimțit de caldă și curată
3. Multitudinea și, mai ales, diversitatea de plaje nepopulate (mai jos Marble Beach)
4. Relieful variat al insulei, munți de 1200m, stânci care par a se prăvăli în mare și ascund minunății ca Giola
5. Red yum mullets. Adică barbuni miam. Ăsta e genul de substantiv căruia singularul chiar nu-i folosește. Oricine îl pune în farfurie înțelege ce vreau să zic
Deci, se ia o țară cu al doilea cel mai mic PIB/capita din UE, cam de 5 ori mai mic decât media UE, să-i dăm un nume, să zicem, ROM. Se mai ia în considerare și un trecut comunist care o lasă săraca și, mai important, cu o mentalitate fatalistă specific latină, o clasă politică pusă doar pe înavuțire și un conflict între generația tânără plină de egolatrie și cea comunist-maniacă.
Boon, acum să văd dacă am înțeles bine povestea:
Undeva, în jud. Alba să zicem, există haur, mult, mult haur, chestia aia celebră folosită în principal ptr. dinți de una dintre generațiile mai sus pomenite și ptr. pandantive cu pinguini sau fluturi de cealaltă. Cică ar mai fi folosit, pe la alții, și ca un sistem de hedging împotriva inflației. Anyway, se pare că AL NOSTRU e mai mare.
Cică bunicii l-au găsit primii, acum niște mii de ani, și au încercat să-l scoată cum și cât au putut ei, apoi am evoluat și l-am scos mai abitir că, deh, cererea de dinți și pandantive a crescut. Și l-am scos cu tehnologie poluantă modernă, cu cianură, verde de Paris … eu habar n-am. Și noi ca alții la care ne holbam, în curte unii, la PIB/capita alții.
Și l-au tot scos de sute de ani, generații peste generații, nuș’ de ce n-au făcut niște pensiuni acolo, sau niște cazinouri, sau de ce n-au cultivat lalele, nu-i înțeleg. În fine, până la urmă am înțeles că au rămas acolo niște lacuri verzi în care nici drosophilidae-le n-ar face jumping or diving. Lacuri care n-au deranjat pe nimeni, pesemne nu erau singura sursă de apă din țara de care vorbeam.
Asta până prin anul de grație 1997 când cineva și-a dat seama că ar fi o idee bună să-l dea (n.a. haurul) unor canadieni, poate ptr. că cianura lor e mai eco-friendly, poate ptr. că a luat șpagă sau poate s-a gândit că putința noastră manageriala îndelung demonstrată e limitată …nici asta n-am habar. Cert e că l-a dat cu acte, cu promisiuni de-o parte și de alta, ce mai … frăția haurului.
Ăia, canadienii, au început să lucreze la preludiu, au investit niște sute de milioane, bucuroși gândindu-se că, în curând, Toronto va fi un mare zâmbet haurit ce va face soarele să pălească și că de la ei va începe ziua pe glob și, implicit, fusul orar. Nici localnicii ăia, altfel incompetenți businesswise, nu par deranjați că li se va da ceasul înapoi cu vreo 5 ore.
Toate bune și frumoase, ajungem în prezent, în capitala țării de care vorbeam, la BUH – Piața Universității, unde găsim un grup de persoane, când 15, când 15.000, toți cu valențe de Marmureanu, care prezic o schimbare mondială în scara valorilor: apa va fi mai valoroasă ca aurul. E simplu și logic, peste x ani, y luni, z zile, va veni un cutremur cu magnitudine (..) în timp ce luna va fi surprinzător de aproape de Alba, fix în același timp Alexandra Stan nu va fi bătută de impresar și, culmea ghinionului, toți românii vor fi prinși uitându-se la ‘românii au umor’. Bun, și-atunci, în vinerea aia blestemată, o să se scurgă toată cianura pe planeta verde și, în concluzie, vom da un kil de haur pe juma de kil de apă. Și eu unul chiar cred că au dreptate, nu s-a pus Japonia cu natura, cum ne-om pune noi.
Ei, acești oameni și presiunile lor minunate, au convins politicienii că e un subiect ce are toate premizele unui impact social major. Și, bineînteles, politicienii din țara respectivă mustăceau și-și sugeau dinții, prin fața lor perindându-se o ofertă de nerefuzat: manipulare electorat, spăgi, multe spăgi, interese personale, glorie, publicitate, 32 de dinți, toți de haur … politicienii karatiști ai țării au realizat beneficiile amânării exploatării.
Disperați, canadienii se apucă de dat plocoane la televiziuni, dinți de haur la politicieni și formatori de opinie, ba chiar măresc benevol birul (redevența) către stat, idem și equity-ul, doar-doar vor începe să care odată haurul către cabinetele stomatologice din Toronto.
Degeaba însă, generația hip pune la bătaie bogata-i imaginație, face pancarte super-haioase, cântari la vioara și shooting-uri fashion, poze sepia și share, și like, mult-mult share & like. În plus oferă și rezolvări viabile ptr. incompetenții din zonă: să facă agroturism, ferme de scoici sau cluburi de șah, pensiuni ptr. spiriduși … există întotdeauna variante plăcute și simple de trai într-o zonă atât de binecuvantată de ‘Ăl de sus.
Că de ce nu le-am da un exemplu de eco-ego, fix cu Rosia Montată, capitaliștilor ălora care ne enervează atât. Ce contează că BUH e cea mai poluată capitală din Europa, asta nu ne afectează nici gândirea și nici umorul. Și nici PIB-ul ălora, de care ziceam și mai sus, nu ne deranjează, lasă că pe noi ne-ajută spiridușii și-o să fie bine. Și-o să plătească ei și despăgubirile către canadieni, groaznică nație, și tot ei vor evapora apa cianurată din lacurile existente, vor trimite norul verde peste Toronto, iar apa curată o vor ploua de vor înflori lalele în tot județul Alba. Și n-o să mai concureze Toronto soarele, o să concurăm noi luna, și-o să se dea stingerea în lume din ROM.
Aici povestitorul se oprește și întreabă:
Iar spiridușii o să facă asta ptr. ROM? De ce?
… urmează o pauză stânjenitoare de partea celor din piață, dar salvarea vine, logic, tot de la spiriduși:
O facem ptr. HAUR și cerem ca toți manifestanții din piată care sunt cu noi să-și îngroape propriul HAUR acolo unde l-am ascuns noi!
PS: bașca, toate se leagă în modul cel mai fericit, după ce și-au luat-o cu haurul din ROM, canadienilor le-a scăzut cotația bursieră cu 60%. Să vedem de-acum încolo ce străinezi neciopliți vor mai avea curajul să caute aurul spiridușilor din ROM. Sau orice altceva…
PS2: chiar dacă, într-un mod destul de cinic, nu agreez părerile manifestanților din Piață legate de exploatarea RMCG, admir coeziunea lor în jurul subiectului, precum și vocalitatea plină de inspirație. Rămân însă cu regretul că, din multiplele cauze cu adevărat importante ptr. țara asta, ei au ales s-o susțină taman pe asta.