Faceam referire aici la ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fost CONCERTUL vietii. The ultimate. Energie la Rolling Stones, tinerete la Metallica, emotie la Coldplay sau ritm la The Killers, insa U2 le-a avut pe toate inzecit.

Dar s-o luam pe indelete. Adunarea la tepusa si incolonarea spre Croke Park, templul unui sport pe care nu-l inteleg decat irlandezii. Stadion de 82.300 locuri pe scaune, cu cei din picioare mult peste 100.000 oameni.

Opening band o trupa rock irlandeza cu nume de supersonic Bell X1, parca un DMB cuminte cu inflexiuni de Jethro Tull si un solist simpatic, pacat ca-l stricau pantalonii (vorba colegului :D).

Apoi guest stars, marea revelatie si cea din urma dragoste frivola, doamnelor si domnilor … “Manuscrisul” aka The Script. Trec peste faptul ca numele lor nu-mi spunea nimic, in afara de ce-mi povestise un taxist pe drumul de la aeroport la hotel, totusi ignoranta nu era atat de mare, am constatat ca le stiam vreo 4-5 piese. Acum un an baietii se chinuiau sa cante prin puburile din Dublin, “ieri” au deschis concertul U2. Intre doua piese Bono spune ceva de genul “Ii felicit pe baietii astia, parca ne revedem pe noi cand am inceput sa cantam acum 30 de ani, aici in Dublin. Doar ca noi pe-atunci nu stiam sa cantam, pe cand ei stiu deja”. Am incheiat citatul de la Bono (via me) catre voi. Stiu, nu se cade, dar senzatia mea e ca U2 si-a luat in deschidere trupe care au scos albume mai misto decat al lor (i.e. Snow Patrol, sa ma dezlege cineva de pe racheta).

The Script:

Intre band-uri si repetatele ploi a aparut:

Dupa ce abia s-a abtinut sa nu planga Danny, solistul, i-a introdus cu o voce tremuranda pe Big Guys: Bono, The Edge, Clayton si Mullen (care, btw, de cand e senior nu mai arata a tampitelul grupului).

Au deschis cu Breathe si apoi au mai cantat (in ordinea in care mi le reamintesc): Unknown Caller, Magnificient, Get on your boots, No line on the horizon, I’ll go crazy, Moment of surrender, One (un moment splendid pe care l-am filmat cu ametitul meu de Blackberry), With or without you, Stay (preferata mea din concert), Where streets have no name, Bad, Sunday Bloody Sunday, Ultra-Violet, I still haven’t found, Beautiful day, Angel of harlem, Vertigo, City of blinding lights … si probabil altele, in total fix 2h:30 min, no delays, no extensions.

Am stat relativ aproape de scena, am cantat si ne-am calcat pe picioare ca fratii, a fost o dementa totala. Toate natiile (am vazut si un tricolor de-al nostru), toate varstele, toate pieile, o mare de oameni pestrita si incredibila.

Vocea lui Bono si sonorizarea fabuloasa au facut auditia crystal clear, de parca eram la opera nu pe stadion. Scena din aceeasi categorie “the ultimate”, iar despre ecranul lcd 360 grade nu va zic decat ca avea vreo 20 m in diametru, va las sa vedeti, minunati si muriti de ciuda, sic!

 

ps: inca un vis bifat, mai ramane ala cu milionul castigat la loto si-apoi tac.

Read More