Uitându-mă eu pe propriul blog (cineva trebuie să-i facă și lui trafic), am remarcat că scriu doar atunci când sunt beat sau supărat. Așa că mi-am pus un pahar de Alira, cel mai rose bun din lume, și încerc să profit de o răceală rebelă tembelă și să scriu despre Islanda.
Povestea începe acum vreo 3-4 luni când mă sună un amic și avem o conversație spumoasă:
El: Băh, vezi că avem meci pe 9 Mai, vii?
Eu: Da
El: În Reykjavik…
Eu: Ok.
Ulterior mi-am dat seama că eram cu gândul pe alte meleaguri și că dacă mi-ar fi zis că avem meci de lapte-gros în fundul gol cu morsele din Groenlanda, aș fi zis cu același entuziasm da. Anyway, zis și făcut, într-o joi ne întâlnim la aeroport unșpe piștalăi (un cuvânt popular la mine-n zonă, nu știu exact ce înseamnă) și împărțim în bagaje lăzile de pălincă cu care vroiam să facem trafic transfrontalier de pară intromisionată și, după caz, să înmuiem relațiile fotbalistice româno-islandeze. Zborul, prin Londra, a fost f. simplu ptr. mine, pe modelul BUH boarding – somn – LON boarding – somn – Keflavik, motiv de glume și poze de tabără ptr. colegii din lot (n.b. lotul de fotbal, dacă vă prefăceați că nu v-ați prins).
Din avion prima senzație a fost că aterizăm pe lună. Peste tot lavă, a.k.a. lavă tristă. O dată aterizați ne-au luat în grijă pretenarii și oponenții islandezi, băeți cu suflet mare și nume pe care e bine să nu le pronunți dacă n-ai vreun expert in Heimlich prin preajmă, și ne-au dus, balot, la Blue Lagoon. Un fel de băile Felix, dar mai mișto și mai mari, care arată mai bine în poze decât în realitate, fapt reconfirmat chiar de pozele făcute cu iphone-ul de către moi. Singurele chestii memorabile au fost faptul că mi-am pierdut paharul de bubbly în piscină, lac, whatever…, că mi-a luat un sfert de oră să găsesc dulapul de haine la ieșire și că era un izvor de apă caldă de unde ieșea o apă atât de caldă încât puteai să fierbi un ou. Sau două.
Normal că după apa termală din lava tristă ne-a apărut o foame de urs polar, foame pe care am stins-o într-unul dintre cele mai mișto restaurante în care am fost ever, adică Grillmarkaðurinn. Cum nu-s masochist, n-o să-mi amintesc de toate cele 8 feluri de mâncare, dar trebuie să amintesc cea mai bună carne pe care papilele mele rafinate de ardelean la București au gustat-o, carnea de Balaenoptera acutorostrata … heaven in a bite. Vă închipuiți cea mai fragedă vită și, credeți-mă, e muuuult mai bună. Noi, pardon, eu, mai de la țară așa, întreb chelnerița ce e și-mi zice, de fapt aud eu: milky whale. Perfect, mă gândesc, am cu ce să mă laud la mine la țară, că sigur n-a mai mâncat nimeni balenă de lapte. Și am făcut-o, că nu mi s-a părut nimic suspect, mai ales că la mine acasă era mare hit laptele de pasăre, așa că… În fine, later am google it și era Minke Whale, probabil singurul model de balenă pe care nu l-am întâlnit prin cluburile din Reykjavik. Ah, să nu uit, peste toate au venit un Chablis și un Malbec pe care ar fi trebuit să le scriu cu majuscule.
Continuând mai pe ffwd., am văzut a doua zi zona Reykjavik, un orășel unde n-aș trăi nici dacă mi-ar aduce Bjork omletă de balenă de lapte la pat dimineața, e frig și bate vântul non-stop, berea e 6,5 euro – adică vo’ 2 trilioane de coroane islandeze, toate femeile sunt mai mari ca mine și par al naibii de fericite. Și bete. Norocul ne-a scos-o în față și pe Miss Iceland, herself.
Tot din ciclul ‘înfulecao, ergo sum’, am mâncat și cel mai bun hot-dog din lume la o hot-dogărie pe stradă (since 1927) unde am plătit, cum altfel, cu cardul. De fapt peste tot puteai/trebuia să dai cu cardul, cred că islandezii cu mândria lor de crisis-starters au fobie la cash.
Vineri se întâmpla și main event-ul trip-ului, adică marele meci de fotbal dintre naționala de ultra-mega amatori 40+ de la Corbeanca, formerly known as ‘Vampirii’, și Vikingii de la Alvogen, later known as ‘V-am tras-o!’.
Am râs, am glumit, am pomenit istoricul favorabil al întâlnirilor româno-islandeze, pătat doar de Dinamo, UE Dinamo!, am intrat pe teren și, long story short, ne-am luat-o cu 10-7. Ar mai fi niște mici detalii despre organizarea și arbitrajul partidei, dar n-am limba de lemn la mine. Also, noi am avut cel mai bun portar din lume care a prins cea mai proastă zi din viată…
…eu am tras cu șpițu in loc să dau folha seca, iar ei aveau vreo câțiva cu profil de fotbaliști pe Wikipedia, lucru pe care, din fericire, l-am aflat doar la berea de după. Nu-i problemă, știm că totul se trage de la Dinamo, că am jucat pe terenul echipei care i-a bătut… scandați cu mine: Knattspyrnufelag Reykjavik! Knattspyrnufelag Reykjavik! Apoi am mers prin baruri și cluburi la băut shot-uri și whales watching.
Sâmbătă ne-am trezit cu niște monstruozități de bus-uri în fața hotelului, dacă ar avea nevoie de mașină Chuck Norris de-alea ar fi luat, mașini care ne-au dus departe, să vedem ce minune de țară e Islanda. Cum la ei în țară crește pământul cu niște centimetrii pe an între falia nord americană și cea europeană. Spectaculos, nu zic nu, parcă dacă stăteai crăcănat (scuzați truismul în cazul meu) simțeai cum faci sfoara. Și recunosc că m-am întrebat dacă, în timp ce eu făceam sfoara alene pe tărâm islandez, altcineva la antipozi, prin Noua Zeelanda, se contorsiona în tandem. Am mai văzut niște cascade spectaculoase nevoie mare și am mers cu snowmobilul pe ghețar cu 90 kmh, precum bine nu se vede în poza de mai jos:
O mulțime de vulcani, că tot e Islanda paradisul geologilor , un gheizer mare și mai multe gheizere mici, ăla mare era atât de mișto că l-aș fi luat acasă să-l țin în living.
Also, grație unor ‘colegi’, cred că n-am mai râs atât într-o excursie de pe vremea când, în facultate, mergeam în Vamă și eram beți 24/7.
Una peste alta, ciudată și spectaculoasă țară, merge o tură sau două, dar nu mai mult. Dac-ar fi să folosesc tags ptr. tripul ăsta, ar fi: frig și vânt, f. frig, balene, lavă tristă, apă caldă cu sulf căreia coafura nu-i rezistă, Minke whale, gheizere. Și poze.