Mi-e atat de lene sa scriu … pardon, am f. multa treaba, deci voi fi concis:
- First of all, WELL DONE zambaretzilor, Raul micutzule te astept in compartimentul ofensiv al Diamantului
- Apoi, Bulgaria e minunata in sud (Nesebar & Sunny Beach), desi densitatea de hoteluri pe cap de turist e ametitoare, cel putin in septembrie
- MIA e de incredere, desi cam sensibila la schimbari bruste de stare de spirit (ii sare lantul), ma duce la birou zilnic si consuma zero la mie. Plus o tura pe langa lacurile din Corbeanca.
- Am fost la bowling cu trupa FUP si m-au lasat sa castig (zic ei). Detalii si foto pe blogul oficial al federatiei de fashion & bowling, aici
- Record de vizitatori in FashionUp, +5.000 intr-o (f. buna) zi. Suntem in pag. #2 din trafic.ro si urcam.
- Spre slava lui MJ, o initiativa parca prea misto pt. Bucuresti
Faceam referire aici la ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fost CONCERTUL vietii. The ultimate. Energie la Rolling Stones, tinerete la Metallica, emotie la Coldplay sau ritm la The Killers, insa U2 le-a avut pe toate inzecit.
Dar s-o luam pe indelete. Adunarea la tepusa si incolonarea spre Croke Park, templul unui sport pe care nu-l inteleg decat irlandezii. Stadion de 82.300 locuri pe scaune, cu cei din picioare mult peste 100.000 oameni.
Opening band o trupa rock irlandeza cu nume de supersonic Bell X1, parca un DMB cuminte cu inflexiuni de Jethro Tull si un solist simpatic, pacat ca-l stricau pantalonii (vorba colegului :D).
Apoi guest stars, marea revelatie si cea din urma dragoste frivola, doamnelor si domnilor … “Manuscrisul” aka The Script. Trec peste faptul ca numele lor nu-mi spunea nimic, in afara de ce-mi povestise un taxist pe drumul de la aeroport la hotel, totusi ignoranta nu era atat de mare, am constatat ca le stiam vreo 4-5 piese. Acum un an baietii se chinuiau sa cante prin puburile din Dublin, “ieri” au deschis concertul U2. Intre doua piese Bono spune ceva de genul “Ii felicit pe baietii astia, parca ne revedem pe noi cand am inceput sa cantam acum 30 de ani, aici in Dublin. Doar ca noi pe-atunci nu stiam sa cantam, pe cand ei stiu deja”. Am incheiat citatul de la Bono (via me) catre voi. Stiu, nu se cade, dar senzatia mea e ca U2 si-a luat in deschidere trupe care au scos albume mai misto decat al lor (i.e. Snow Patrol, sa ma dezlege cineva de pe racheta).
The Script:
Intre band-uri si repetatele ploi a aparut:
Dupa ce abia s-a abtinut sa nu planga Danny, solistul, i-a introdus cu o voce tremuranda pe Big Guys: Bono, The Edge, Clayton si Mullen (care, btw, de cand e senior nu mai arata a tampitelul grupului).
Au deschis cu Breathe si apoi au mai cantat (in ordinea in care mi le reamintesc): Unknown Caller, Magnificient, Get on your boots, No line on the horizon, I’ll go crazy, Moment of surrender, One (un moment splendid pe care l-am filmat cu ametitul meu de Blackberry), With or without you, Stay (preferata mea din concert), Where streets have no name, Bad, Sunday Bloody Sunday, Ultra-Violet, I still haven’t found, Beautiful day, Angel of harlem, Vertigo, City of blinding lights … si probabil altele, in total fix 2h:30 min, no delays, no extensions.
Am stat relativ aproape de scena, am cantat si ne-am calcat pe picioare ca fratii, a fost o dementa totala. Toate natiile (am vazut si un tricolor de-al nostru), toate varstele, toate pieile, o mare de oameni pestrita si incredibila.
Vocea lui Bono si sonorizarea fabuloasa au facut auditia crystal clear, de parca eram la opera nu pe stadion. Scena din aceeasi categorie “the ultimate”, iar despre ecranul lcd 360 grade nu va zic decat ca avea vreo 20 m in diametru, va las sa vedeti, minunati si muriti de ciuda, sic!
Si o poza cu cei 5 muschetari dintre care unul era fotograf:
ps: inca un vis bifat, mai ramane ala cu milionul castigat la loto si-apoi tac.
Eram intr-un bar, era intuneric si era fum, stateam la o masa si beam o bere dintr-o sticla maro. Si eram singur. De fapt, aproape singur, pt. ca undeva intr-un colt erau Cristi aka Minculescu Alexandru Cristian si Enrique Bunbury si cantau “Entre dos tierras”. Si era fum mare, nu mai imi amintesc exact… apoi se facu dimineata… ei inca mai cantau…
Sfarsitul lumii afara, inceput de lume inauntru, bere, sushi si aburi tari de wasabi, Mando Diao pretudindeni (sper ca-l gusta si vecinii)
asta e atmosfera in care am hotarat ca-i destul o luna de osanda pentru blogul asta care, pana la urma, e si el de-al nostru. Si-a cerut scuze, mi-a spus ca era stresat, ca simtea presiunea traficului, ca e doar la prima experienta, in fine l-am iertat…
- azi mi-am inceput foaaarte bine ziua, hic! cu un Jack Daniels, un Borghetti si un Galliano, hic!, de la Anthon Berg
- aici niste Parov Stelar bundetot (mai aveti 10 9 zile sa-l luati).
- Sunny s-a indragostit de un sobolan mort … what’s up dog?!? Dupa ce s-au pupat in bot acum vreo doua zile, ala saracu’ fie drogat, fie otravit (high or low), il cauta disperat de cate ori iesim din scara, de parca revad drama din Lantul Amintirilor - pet version. Adica Lesa Amintirilor?!?
- iesind din bloc sa-l plimb pe sus-numitul, in timp ce mancam un mar verde, aseara am avut un deja vu, parca eram din nou la 10 ani cand ai mei cedau insistentelor si ma mai lasau afara, inca o data, conditionat de “Ia si mananca si tu marul asta si vezi sa nu stai pana dimineata!”. Ai mei imi dadeau tot timpul mere, nu stiu de ce.
Am citit undeva ca deja vu-ul apare atunci cand memoria viseaza. Stiam eu ca doarme.
Morrissey-bun am ascultat zilele astea, desi cand l-am vazut pe youtube parca l-am vazut pe Adrian “the wonder singer” Enache. Asta-i piesa in heavy rotation la Guerrilla ca de-acolo am plecat si eu…
