De vreo două săptămâni nu aud în jurul meu decât #PeToc, #Back2Toc, #oricenumaicuTOCsăfie. Asta pentru că ale mele colege drăguțe s-au gândit ele să celebrăm Ziua Natională a Femeilor #PeToc pe 14 Sept., drept pentru care am și inventat-o înainte de-a o sărbători.
Cum sunt un bărbat emancipat, #seștie, eu și tocurile avem o istorie trăită împreună, motiv pentru care o revistă m-a întrebat despre puterea tocului, iar eu, cuminte, le-am răspuns. Apoi, aceleași colege cu idei, m-au somat să fac și eu niște promo zilei cu pricina și din nou m-am conformat. Mai jos primul meu contact #cutocul.
Să tot fi avut vreo 12 ani când am simțit pentru prima dată puterea tocului. Aveam, pe vremea aia, un frate mult mai mic decât mine și o misiune zilnică: trebuia să-l păcălesc să adoarmă la prânz, că altfel ‘n-o să se facă mare și capabil să bea o navetă de bere cu frac’su într-o seară‘, de exemplu. Ei, fratele ăsta al meu, al cărui nume nu-l fac public, se încăpățâna, din motive pe care nici el nu cred că le mai înțelege acum, să nu vrea să bea bere când va crește (n.a. să adoarmă).
Cum subsemnatul nu era încă ‘Master in the Art of Napping’, singura metodă să-l liniștesc era să-l iau brațe și să-l țin cu forța, lucru care-mi cam plăcea, recunosc. Avea un trupuleț micuț, moale și alb, era f.f. nervos și agitat, numai bun de jucat with.
Eu tocmai intrasem în perioada Agatha Christie și eram, cred, puțin sadic. De obicei tactica reușea, obosea, apoi se liniștea, îi mai povesteam câte o poveste inventată ad-hoc cu personaje din familie și, în cele din urmă, adormea. De fapt, mai des adormeam eu înaintea lui, dar asta e o altă poveste.
Well, într-una dintre zile, îl iau eu de la ‘keșă’ according to the plan, încerc (tot fără succes) să-i iau felia de pâine cu parizer pe care o primea zilnic de la tova educatoare și pe care o tot molfăia în sictir, gândindu-mă că dacă n-aș fi pus tot zahărul lui maică-mea pe pervaz (n.a. pentru barză) era mai bine, și apoi ajungem la Palais de Stanciu, etaj 4.
Aici trecem prin același ritual, ‘Hai, mă, culcă-te că te zic lui mama, tova, milițianul, sectoristul … filatelistul’ (da, filatelistul a fost sperietoarea care a funcționat cel mai mult timp) și într-un final ajungem la momentul plăcut al liniștitului prin imobilizare frățească. Moment în care ăsta mic strigă odată de parcă l-aș fi călcat pe picior, iar eu, ca un frate grijuliu, îi dau drumul să văd dacă nu cumva l-am călcat pe picior. El fuge la rastel (n.a. băncuța de pantofi de sub cuier, sigur tre’ să fi avut și voi una) de unde ia una bucată sanda Guban neagră, cu toc pătrat și platformă de aprox. 1 cm, și mi-o aruncă cu tocul fix între ochii mei blânzi.
Fraților, știu că sunt nostalgic, dar pe vremea aia se făceau lucruri de calitate nu ca acum, credeți-mă. Sandaua aia avea un kil pe puțin și sigur era un ‘statement item’ al perioadei când fashion-ul venea din est. Mă gândesc acum ce bine că nu erau la modă stilettos…
