“I haven’t been everywhere, but it’s on my list” – Susan Sontag

După ce Alin și-a lansat în mod fulminant cariera de blogger și în cadrul echipei care a trăit Coșmarul Din Reykjavik, la început de iunie toate privirile s-au îndreptat către “Numărătoarea de demoni”, cu prilejul terminării turului din Balcani și pe fondul activării subite a setei de cunoaștere a prietenilor noștri, care deciseseră că e mult mai eficient să vezi filmul, decât să citești cartea. În cazul de față un rezumat de câteva pagini era clar de preferat unei călătorii istovitoare de aproape 10 zile, rezultatul final fiind același: “ce nu e în rezumat, nu merita oricum trăit, așa că am salvat o gramadă de timp pe care l-am folosit mult mai bine…de exemplu uitându-ne la televizor…”

Revenind însă, după ce în timpul turului Alin a comentat relativ la peregrinările mele că “este păcat să călătorești atâta fără să ai un blog”, a decis, într-un acces de generozitate (apreciat de mine la adevărata lui valoare), să imi ofere șansa unui “guest post” pe blog-ul lui…”Numărătoarea” de care vorbeam.

Și iată cum, pană la nașterea viitorului blog personal, am șansa unică de a mă antrena cu cei mai buni, la fel cum si Tata Puiu, în efortul de a califica naționala la Euro 2016, a participat la antrenamentele lui AC Milan, fară însă ca acest lucru să îi miște pe băieții noștri cu măcar un milimetru în direcția calificării.

Cum postarea mea a fost deja precedată de cea a lui Alin, voi sta deoparte de repetiții și voi încerca sa completez mozaicul deja colorat pe care #CevaprinBalcani l-a zugravit, privind întreaga călătorie dintr-o alta perspectivă. Așa cum cum “Flags of our fathers” a primit o solidă replică prin “Letters from Iwo Jima”, Alt #CevaprinBalcani completează o poveste care, cu siguranță, merita doi naratori mai buni.

1.Traseul

Traseul prin Balcani a apărut ca o fericită îmbinare între viitorul luminos al unei excursii prin Caucaz și amintirile remarcabile ale unui trecut recent, în care și Alin și eu traversaserăm, într-un context sau altul, Balcanii de vest cu mașina.

Ni s-a părut ca mutarea motocicletelor pe ferry din Constanța in Batumi (în timp ce noi am fi mers cu avionul pana in Georgia), obținerea vizei azere și potențial a celei iraniene (dacă vroiam într-adevar ca excursia să aiba clasă), cât și dansul între granițele caucaziene care nu pot fi traversate decât într-o anumită ordine (atunci când pot fi traversate), necesită un pic de antrenament anterior.

Așa că am decis că cea mai apropiată regiune de Caucaz, din toate punctele de vedere (și NU mă refer la geografie aici) sunt Balcanii. Care aveau și marele avantaj de a fi “în spatele casei”.

Așa ca mai puțin ferry-ul pentru motociclete, am gasit un teren propice antrenamentului, incluzând (dar nu limitat la) taxele de roaming nesimțite care te faceau să retrăiești era pre-smartphone, drumurile de munte contorsionate și în afara majorității standardelor moderne de proiectare și construcție, traficul haotic (salutari Tiranei si Priștinei cu această ocazie), peisaje senzaționale, granițe old style (vama1, politie1,asigurare cumpărată, vama2, poliție2) sau alfabete exotice pentru ochii noștri latini (grec sau chirilic).

Dacă totul merge bine, rămâne sa confirmăm la anul “how the real thing is”.

2. Motocicletele

Portretul robot al motocicletelor dorite era destul de simplu: comfortabile, ușoare, fiabile și cu consum redus. În afară de (parțial) prima caracteristică (și aia referindu-se doar la bagajele pe care le-am cărat in cutii și nu în spate) de restul n-am prea avut parte.

Dacă lipsa fiabilității a rezolvat-o cu succes tandemul Nikos-241Euro, cu restul a trebuit să  ne luptam în mod direct. Fie parcurgând cel mai lung metru din istoria motociclismului (când hopul peste pârleazul kosovaro-muntenegrean ne-a solicitat un ocol de vreo 70km de unde si butada “ce e mai ușor: 180kg sau 70km?”), fie oprindu-ne din benzinărie în benzinărie, uimiți fiind că două motociclete identice ca motorizare consumă atât de diferit și, mai mult, au capacitate de stocare a benzinei de la simplu la dublu, așa după cum ne arătau indicatoarele sau, în sfârșit, mărunțind traseul astfel încât, per total, să echilibrăm pe cât posibil perioada de timp in care nu ne mai simțeam diversele părți ale corpului cu cea in care totuși ne ieșeau la inventar.

Una peste alta insă, o experiență memorabilă cu doua motociclete de refeință totuși in domeniu : BMW R1200 GS (mulțumim Maria!).

3. Restaurantele

În mod clar una dintre atracțiile turului. În teorie cel puțin și asta doar înaintea începerii proprizise a excursiei.

În final, s-a dovedit însă că am avut parte nu numai o imagine corectă a Balcanilor (culinar vorbind) dar și de o lecție de viață care ma duce cu gandul la replica lui Forest Gump. Doar că în locul cutiei cu ciocolată sunt restaurantele.

În rezumat, deși mărginiți de mare (caldă si albastru verzuie, important de menționat) Balcanii de vest, cu excepția notabilă și delicioasă a grecilor, par mai degraba innamorați de porc,  vita sau pui. Peștele la gratar din Tirana, de departe cel mai bun din întreaga excursie, s-a datorat mai degrabă patronului grec al restaurantului și probabil unei întâmplări fericite, decât faptului ca Albania are un litoral de 476km (multumesc Wiki), aproape dublul litoralului nostru. Caracatițele, încercate cu osârdie de Alin cam la fecare stop, au dezamagit din diverse motive, e drept, ajutate si de prima dintre ele, cea din Kavala, care a stabilit pare-se un standard de neatins. Iar peștii mici (barbuni, anșoa, guvizi, hamsii, sau ce-or fi fost) n-au reușit decât maxim să nu dezamăgească, dar in niciun caz să încânte, cu aceaiași excepție a primei cine la Kavala. Cină care, dacă mă gandesc mai bine, avea și meritul de a fi prima, deci prin definiție pornea cu un avantaj psihologic deloc de neglijat.

Pe de alta parte, vita din Priștina a fost “ca la mama acasă” (prin anii ’80).   Tare și sărată cu sare grunjoasă, ca pe vremea cand Angus, Kobe sau alte maturate de soi nu ajunseseră în Romania, iar principala calitate a cărnii de vită era însuși faptul că era carne.

(În cazul ăsta cred ca principala calitate a vitei respective era faptul ca NU e porc).

Și pentru ca vita să meargă bine am asortat-o cu ceva cocktail-uri dulci și colorate. Vezi bine, patronul era “muslim” și în mod democratic impunea stilul său de viața tuturor celor care îi călcau pragul restaurantului. Echivalent oarecum cu un patron creștin de restaurant (din Vaslui sunt tentat să spun, dar n-o fac) care obligă fiecare client care ii trece pragul să bea, încă inainte de a se așeza la masă, o cinzeacă în cinstea cui vrea el. Momentul m-a făcut să aprofundez un pic conceptele de “libertate religioasa”, “libertate” și “religios”, dar despre astea cu alta ocazie.

În sfârșit, ultimul dar nu cel din urmă, porcul, a fost reprezentat in mod senzațional in Cacak. Fulgii de porc puteau cu succes intra in competiție cu orice alt mic dejun sanatos pe bază de fulgi: gustosi, crocanți, aromați și mai presus de toate hrănitori.  Doar că nu mergeu cu lapte, ci cu vin roșu. Dar ăsta deja este un detaliu.

Una peste alta, dacă mergeți prin Balcani încercați să stați pe de-ale mării, dar nu insistați  totuși dacă simțiți că marea e departe și forțele va sunt potrivnice. Iar o sticlă de bere sau vin in bagaj s-ar putea, în unele locuri, să vă salveze nu numai cina, dar și ziua.

4. Despre Romania

Romania? Rumania? etc…Întrebari de care aveam parte pe unde ne mai opream. Evident RO-ul de pe numerele de înmatriculare ajuta, dar și sticker-ul cu “Romania tours” de pe spatele unuia dintre motoare își facea treaba cu succes.

Prima surpriză la granița greco-albaneză (sau eleno-albaneză, dar nu sunt sigur că-i zice și așa)! Polițistul de frontieră (albanez) ne-a aratat cu mândrie pe telefonul personal un filmuleț din Craiova. Pe care zicea că a vizitat-o pentru ca fiul lui e la școală acolo. Am tras concluzia că pentru Albania, România este un fel de Elveție unde sunt trimiși la școli private copiii celor cu bani. Am menționat că omul era polițist de frontieră, nu?

Oricum situația mi s-a parut benefică pentru toată lumea. Puștiul albanez va avea studii in strainatate, iar strainătatea va avea parte la schimb de propagarea unei limbi române complete, învățată de straini. Il și văd pe puști, rugat fiind de rudele din Albania sa zica ceva in română, de exemplu ”Am fost la masă”, cum răspunde cu neaoșul “Fusei la masă” .

A urmat un angajat al hotelului din Priștina, baiat la vreo 25-26 de ani, care tocmai se întorsese din România (Ploiești mai exact) unde stătuse 6 luni. Nu, nu lucrase pentru că nu avusese permis de munca (Elveția, rings a bell?), dar a vizitat toata România. Sunt sigur că am amintit că era angajatul unui hotel și deci o vacanță de 6 luni era nu numai “affordable” dar chiar și o obligație profesională de perfecționare și schimb de experiență…

Trec rapid peste deja clasicul “Romania, Budapest” cu care ne-a întampinat un polțist de frontieră din Kosovo și sar la următorul “moment românesc” al turului. Un polițist de frontiera muntenegrean de la granița cu Kosovo (cea oficială, nu cea pe care am vrut noi să o trecem), care, dintr-o răsuflare, ne-a spus 70% din echipa din ’94. De unde și observația lui Alin că dacă mai învață și alți jucători de fotbal, poate să își treacă in CV mai multe limbi străine la nivel conversațional.

O ultimă surpriză, firma unui butic din Cacak – “Vama Vekke”, care după consultări “în board” s-a decis că vine de la Vama Veche românească. Cineva a vizitat locul și probabil a plecat de acolo cu amintiri atât de placute, încăt a decis ca ar dori să păstreze memoria acelei perioade mai mult timp, dând numele magazinului. Două au fost argumentele concluziei: “vamă” in sârbă se zice “țarina” sau “carina” cum scriu ei cu litere latine. Deci Vama nu avea sens decât in româna. Al doilea argument a ținut de transcrierea in fonetica sârba a cuvântului “veche”: “vekke”. Nu cred ca există in limba sârba cuvinte cu doi de “k”, iar motivele celor doi de “k” aici erau un “c”, aproape mut, pe care noi românii nu-l mai scriem în fața lui “che” și, evident, “che” pe care mai nou românii il scriu tot “k” (vezi lucrările la Bac din ultimii ani).

În mod clar, ar fi fost mult mai simplu să mergem în magazin și să întrebăm despre originea numelui, însă sunt momente în viață când, paradoxal, a gândi este mai simplu decât efortul fizic.

Mai menționez aici faptul că am avut ocazia, datorita lui Alin care de fapt iși folosește în mod curent al doilea prenume, să aud cum se pronunță Vasile in toate limbile balcanice. Pornind de la Βασίλης, continuând cu Васил (Vasko pentru prieteni) si evident cu Vasile. Cu diverse accente.

Mai puțin Albania, Vasile este un excelent nume pentru vizitat Balcanii de vest. Recomand cu încredere!

Și ca o ultimă observație: ne-am dat seama că ceea ce ne leagă pe noi și pe albanezi (cei din Albania sau cei din Kosovo) nu e limba tracă (ilirică etc) ci mult mai moderna italiană. Lingua franca pentru spatiul albanez, este oricum de preferat oricărei altei limbi ca modalitate de comunicare cu românii, chiar dacă nu știi o boaba de italiană, alta decât cea din filmele cu Bud Spencer. Este oricum mult mai usor sa întelegi “Dove stai andando?” decât “Ku po shkon?” (multumesc Google translate!).

Ca bonus vă las să ghiciți care dintre cele două cuvinte in albaneză înseamnă “da” și care “nu”: jo și po!

5. Hotelurile

Mari, mici, de lux sau obișnuite, centrale, periferice, înalte sau scunde, toate aveau un numitor comun: erau rezervate pe booking.com (multumim pe aceasta cale!) .

De la cele 5* bine plasate ale hotelului din Budva (numit Hotel Budva, evident), la hotelul  Aveny (excelent dealtfel) din Cacak, care era cladit deasupra unui supermarket, am avut parte de tot felul de locații.

Evident, una dintre probleme era parcarea in siguranță a motocicletelelor, parcare care in general ne-a ieșit. Mai puțin Kavala unde le-am parcat pe strada în fața hotelului și Priștina unde le-am parcat pe trotuar in fața hotelului (că stradă nu prea era oricum). 

În rest am reușit să avem parcări dedicate, ba chiar, in Budva, o întreagă parcare a hotelului  a fost rezervată aproape numai pentru noi. Pentru noi și un Jeep Cherookee, care din toată parcarea cea mare și goală a ținut să își puna mașina fix pe locul de lângă noi, astfel încât să ne facă ieșirea din zonă un pic mai interesantă.

Wifi-ul a mers de la foarte bine la (aproape) mizerabil! Înca nu îi înțeleg pe administratorii de hoteluri care, pare-se, cred că a-ți citi email-urile pe terasă este desuet. Ca atare wifi-ul bătea exact (la milimetru) pană la ușa respectivelor terase. 

Micul dejun, la rândul său,  a ținut să ofere aceiași varietate de situiații. Din nefericire am ratat cel mai bun mic dejun (conform clasificării lui Alin) care era in Budva. Nu mi-a fost foame.

N-am ratat insă micul dejun din Neum, intr-o cantină care arăta a anii ’80 (e drept renovată, dar la fel de mare și impersonala ca stabilimentele ONT de pe vremuri).  În plus am avut   parte și de o porție consitentă de nostalgie prin cele 3 sau 4 feluri de pandișpan care se ofereau, pandișpan (pan de Espagne) de care n-am mai mâncat de pe vremea cand îmi facea bunică-mea, prin aceiași ani 80 de care spuneam că era bântuit și spiritul culinar al hotelului.

Una peste alta booking.com face treabă bună, și, atât cât iți permite internetul, poți evalua destul de bine un hotel înainte de rezervare, folosind informațiile de pe site. Ca sugestii pentru o dezvoltare viitoare a site-ului, ar putea menționa câte ceva despre decibelii mediului înconjurator (de la hotelul așezat intre doua bulevarde principale in Kavala, la cel din Budva care cred că avea discoteca în camera alăturata mie)  sau despre confortul patului, mai ales a acelora care sunt două in cameră și care in niciun fel nu pot fi blocate, fiind practic niste paturi pe roți, foarte mobile dealtfel.

6. Balcanii spirituali (a nu se confunda cu cei spirtuali)

Mânastiri, biserici, moschei. You have them all in Balcani.

De la ultra ortodoxa Grecie (nu, n-am vazut Athos-ul pentru că am trecut cam la 40 km de el și oricum la ce ploaie era nu l-am fi văzut nici de la 2m), pana la musulmanele Bosnia si Kosovo, trecand prin nedefinita Albanie unde aparent religia nu e un “issue”, ai parte de tot  spectrul de situații. 

Priștina însă parcă s-a detașat in top-ul “musulmanizării”, nu numai prin cina “acohol free” sau a frumuseților locale îmbracate corespunzător, dar și prin invitația caldă a muezinului de la 5 dimineața de a ne ruga împreună. Prost era că invitația era urlată la megafoanele moscheii de la capătul străzii, cam 100m in linie dreaptă de patul meu.  “Du-te bă d-acia și lasă-mă să dorm” mi-amintesc vag că am gândit in momentele alea, dar am și realizat de ce nu te lasă să bei alcool seara: ca să te poți scula pentru rugaciune de dimineață mai ușor!

7. Top -uri

Închei cu câteva topuri ad-hoc, decise in board:

Cea mai buna caracatiță – Kavala

Cel mai bun pește – Tirana

Cea mai frumoasă țara – Muntenegru 

Cel mai bun hotel – Tirana (Casa Alba, boutique hotel, cum altfel)

Cea mai scumpa cina – Budva, de 3 ori prețul mediu al celorlalte cine, la un meniu aproape identic

Cel mai bun mic dejun – Budva.

Nr. de granițe la care taloanele de motocicletă și pașapoartele noastre au fost împerecheate corect – zero

Cel mai spectaculos drum – Igoumenitsa-Vlore urmat de Prishtina-Budva și Valea Drinei  în Bosnia. 

Cel mai îngust drum (cam 2m tot drumul, pe cca 40km): Drumul 17.3 Neum-Stolac. Cred că am mers pe “.3”-ul din indicativ.

Cea mai spectaculoasă panoramă – Grand Hotel Neum, Neum

Cea mai ploioasă țară – Grecia

Cele mai rapide drumuri – România

Cea mai spectaculoasă autostradă – Albania (Tirana – Prishtina)

Cel mai groaznic trafic: Prishtina si, la mica distanță, Tirana.

Caucaz venim!

Read More