Inițial vroiam să-i zic postului zece țări în zece zile, apoi am realizat că nu toate erau recunoscute (țările, nu zilele), apoi zece ‘octopussies’ in zece zile, dar au fost, după cum îi zice și numele, opt. Caracatițe, bre! Așa că… să continuăm, carevasăzică.
Îl iau eu pe fârtatul meu într-ale motoarelor și înfrângerilor rușinoase la fotbal pe tărâm islandez, Bogdan, aka Popeye, probabil cel mai școlit și ghinionist portar de fotbal ever, și mergem la grajd să ne-alegem doi armăsari ptr. #CevaprinBalcani. Unul roșu, mai fashion așa, și unul gri … fiecare după sufletul lui, oricum doi monștri. Traseul era clar, mergem să vedem Balcanii, whatever that means. 3500 km mai târziu avea să exclame olimpicul de la geografie pensionat, adică eu, ‘Oh, so that’s what that really means!?!“
#Day1 București – Kavala (GR) / 600km: Nimic special, un fel de ‘most boring road in the world’, în care oricât am încercat să evităm furtuna, n-am reușit. Așa că ce prevedeam eu a fi un ‘sweat marathon’ a devenit ciuciulete maraton. După vreo 9 ore am ajuns la Kavala unde ne-am cazat, în port, la o fiță de hotel și unde, fără ca măcar să conștientizăm, am instituționalizat cel mai frumos obicei din trip, oriunde ajungem, bem o bere imediat după ce am parcat armăsarii. Că mai bine să fie băută, decât să nu fie.
Pe seară am mâncat romantic la malul mării una dintre cele mai bune caracatițe din viața mea de om de la podiș. Și am stat de aceeași parte a mesei, timp în care eu mă îndopam cu red mullets și mă întrebam pe ce parte a mesei ar fi trebuit să stau ca să nu părem gay, iar Bogdan vorbea, probabil, despre geopolitică.
#Day2 Kavala – Corfu / 600km: Am tăiat cum ar veni ‘sunny focking Greece’ de la est la vest și ne-a plouat non stop. Cu tot harnașamentul din dotare, peste care am tras combinezoanele de ploaie, mi-a intrat apa-n toate orificiile de mă gândeam ‘amice, corpul tău conține acum mai multă apă decât un castravete bulgăresc’.
Eram, oricum, liniștit ptr. că Bogdan, care știe și meteorologie nu doar să apere poarta de vikingi, decretase de dimineață că va fi cald și bine. Ulterior am aflat că îl strângea casca, deci nu mai gândea limpede, iar eu eram setat să nu gândesc ptr. tot restul lunii (n.a. luna Mai). Într-un final am ajuns la Igoumenitsa și a ieșit soarele, cam târziu dacă mă-ntrebați, și am reușit să ne îmbarcăm pe ferry. Asta după ce un polițai care ne-a văzut cam ‘dizzy’ a venit și m-a întrebat ‘Sir, ar iu ochei?’ I-am zis că dacă se oprea la ‘Sir’, făcea 10 euro în seara aia. So, ne-am îmbarcat, am stat vo’ juma de oră în cală să reparăm motorul meu cu niște ‘high tech tools’ pe care le-a furat Bogdan de pe ferry, adică sârmă și parâmă, timp în care m-a luat puțin și răul de cală, apoi ne-am dat jmecheri că puteam sta pe prora ferry-ului ptr. că aveam căștile la noi și nu ne bătea vântul în freză ca pe restul francezilor. Acum, dacă mă gândesc, aș fi vrut ca pupa să fie partea din față, că ar fi sunat mai bine în context, dar no, nu te pui cu marinarii.
După aproape 2h cu ferry-ul am ajuns la Kerkira care presupun eu că era Corfu, dar n-am fost curios, eram mulțumit că ies din ferry boredom. Apoi ne-am cazat în bunul spirit adventurier la un boutique hotel foarte fancy shmancy, unde, tre’ să recunosc, n-am reușit să sting toate luminile din cameră peste noapte. La cină am mâncat la restaurantul Alexandros niște sarmale în viță de vie ca la neamurile mele din Moldova pe care nu-i recunosc niciodată și întotdeauna mi-e rușine. Ocazie cu care fac apel la ei și îi rog să înteleagă că ei sunt mulți și eu doar unul.
#Day3 Corfu – Corfu / aprox. 60 km: Ne propusesem o zi de chillax, ne-am dus prin Sidari să vedem Canal D’Amour ca doi romantici incurabili care estem, apoi la Palaiokastritsa, frumos, nu zic nu, totuși singurele chestii notabile au fost că motorul meu și pantalonii colegului au cedat pe bază de stres. După ce ne-am cântărit bine bujietul, am decis că ne permitem să reparăm doar una dintre chestii, așa că am optat ptr. varianta mai simplă și am schimbat la motor tot ce avea legătură cu spark, adică sparks and sparkler, care cred eu că s-ar traduce bujii și bujiator. Noroc cu băjetul Nikos care, ptr. modica sumă de 250 de euro, a făcut minuni de pe o zi pe alta, trăi-ți-ar familia și tatuajele, Nikose!
#Day4 Corfu – Vlore (AL) / 160 km: Deși distanța a fost mică, a fost cel mai dificil (tehnic) traseu. Ne-am pozat mândri, nevoie mare, la granița GR-AL (care, btw, nu e alba iulia), Bogdan era gata-gata să facă niște speculații FOREX, sunt sigur cu yield f. ridicat, cu un Gheorghiță alba iulianez fix în no man’s land, apoi ne-am îndreptat, cu self esteem-ul la ceruri, spre singura țară europeană care se uită la România de jos.
Care Albaniagra ne-a primit inițial cu brațele deschise …
… și, mai apoi, cu un munte, Mt. Çika, unde limitările de viteză la 20kmh erau la fel de redundante ca înjurăturile ce se amestecau brownian style în casca mea. După ce eram deja exasperați de curbele din zece în zece metri și o mie de grade, ne-am oprit, ne-am holbat cu talent la muntele cu pricina și … guess what?!? Am văzut niște mașini mici cât icrele de grumpy guppy care se cățărau pe munte la sute de metri deasupra noastră. A fost și momentul în care mi-am dorit să-mi amintesc o rugăciune din copilărie care s-ar fi terminat cu ‘dă D-ne să-mi fie familia sănătoasă și fă Doamne, dacă exiști, să apară viteza 0,5 la bmw’. All kidding aside, nu mă așteptam ca ‘Ăl de Sus’ să bage în seamă un ateu ignorant ca mine, dar mă gândeam că ăștia de la BMW sigur au niște pile la nivel înalt. N-a fost să fie, dar am reușit într-un final să cățărăm (literally) muntele și să ajungem pe partea cealaltă în Llogara National Park și mai apoi la Vlora. Sau Vlore, în fine, ceva poveste cu un ‘r’ care nu e ca ‘r’-ul pe care-l folosim noi la Cluj. Ei, în orașul ăsta cu un ‘r’ prea complicat ptr. mine, ne cazăm în unitatea turistică cu cel mai mare rating pe booking, care era un soi de pensiune cu un mega view și cam atât. Ba să nu mint, aveam televizor în cameră care era pus, conveniently, pe noptiera, altfel nimic deranjant, mai ales că, oricum, nu mergea nicio priză din cameră.
#Day5 Vlore – Tirana / 150 km: Dimineața la panzio mi-am băut cafeaua cu un nenică alba iulianez în curtea cu super view la singura insulă albaneză, Sazan, insulă care cică e plină de buncăre și armament, deci ‘no japanese tourists’. Dintr-una într-alta m-am trezit că vorbeam fluent cu cele 10 cuvinte în italiană din portofoliu (și încă vreo două care mi-au ieșit dintr-o sclipire de geniu) despre comisarul Moldovan și comis. Miclovan. Allegedly, nenică era mai în temă ca mine și l-am cam supărat cu ignoranța-mi în ceea ce privește idolii lui. Aș fi vrut să-i zic că la mine în familie idolul era Alain Delon, de-acolo și numele subsemnatului, dar nu-mi încăpeau gândurile în cele 12 cuvinte. Așa că i-am zis ceva de genul ‘andare via’ pe care o știam de la ‘the mexican roadrunner’ și am plecat bățos până să apuce să mă mai întrebe ceva.
Și plecați am fost de tot din Vlore către Tirana, cu un stop de brunch la Durres, un fel de Jupiter cu ‘r’ de-ăla de mai sus. Am mai prins și o ‘autostradă’ de la Durres la Tirana, populată mai degrabă cu vaci, porci, oi sau rațe, prilej cu care mi-am amintit că cineva spunea că în ’89 în Albania erau doar 600 de mașini, cu siguranță Mercedesane toate. Intrarea în Tirana e de mare efect, autostradă, mașini, palmieri, vopsit gardul peste tot, un fel de Monaco, ce s-o mai dau la întors (evident, eu n-am fost la Monaco). Hotelul, cum altfel, tot un boutique hotel, de zici că eram în luna de miere, era după piața centrală în care doamna Angela, cea care-mi dicta duios traseul în căști, îmi șoptea ‘leave at the sixth exit’ , așa … ziceam de hotel, ei, hotelul a fost cel mai bun la care am stat în tripul #CevaprinBalcani.
Spre seară am ieșit, ca tot turistul, la shopping pe o arteră cooleanu gen bd. Victoriei, apoi am mâncat cel mai bun pește din #CevaprinBalcani la restaurantul Grepi I Arte și mă gândeam deja că am greșit Albania. Când colo Albania era la zece metri de noi, adică în spatele blocurilor de pe ulița fancy. Blocurile erau tencuite doar în față, iar în spate era leopardul. Niște dărăpănături mai mari n-am văzut nici la cele trei blocuri din Jucu de sus unde a mutat Ceașcă minoritarii. Și după ce că stăteau să cadă, își construiseră alba iulienezii camere de capul lor pe unde avuseseră chef. Așa că niciun bloc nu începea sau se termina acolo unde fusese planificat, ci acolo unde li se terminaseră banii sau imaginația locatarilor.
#Day6 Tirana – Prishtina (Kosovo) / 280 km: Planul inițial era să mergem la Skopje în Macedonia dar, după un board scurt cu colegul, am decis că nu trebuie să forțăm luna de miere, așa că am luat-o spre Pristina pe o autostradă chiar adevărată. Una în care cică s-au băgat 2b euro și pe care am văzut, again, mai multe animale sau tunele, decât mașini. A fost dpmdv și cel mai plăcut drum, cu excepția tunelelor atât de spooky și de întunecate de aș fi zis că intrăm într-un, scuzați franceza, anus de gaură neagră. Efectiv nu mai știam unde e sus și unde e jos și dacă țin mobra drept sau nu, aveam senzația că întunericul înghite și așa puțina lumină pe care o dădeau farurile noastre. Așa, deci după un drum beton printr-un relief dramatic pe alocuri, am ajuns să ne facem poza clasică în vama Kosoveză,
am făcut un detour la Prizren că i-am promis vameșului că mănanc kebab acolo, oribil, btw., apoi am ajuns la Prishtina. Unde era traficul dracului, ne-a luat vreo oră să găsim hotelul și nu-l găseam dacă nu agăța Bogdan un taxist. La un semafor ne-a prins un puștan simpatic de vreo 10 ani care, după ce i-a spălat parbrizul la motor lui Bogdan, vine la mine și mă întreabă cu accent texan: “Do ya speak english?” Să mă tuf, mă gândeam eu cu ochii mari, îmi ridic viziera și îi zic ‘Yes’. Ăsta micu zâmbește complice. ‘Do you?’ îl întreb. El: ‘No’ … Și-am plecat la fel de nelămurit, dar mai amuzat.
În rest, din Prishtina am rămas doar cu traficul groaznic, milionul de copii care se bâțâiau pe muzică turcească peste tot (era 1 sau 2 Iunie), niște țigări marca Merrit pe care le-a tocmit Bogdan la 1,2 euro, nu de alta da-i spusesem eu cât sunt țigările la noi și nu s-a putut abține să nu facă o afacere, și o cină la, probabil, singurul restaurant din oraș unde nu ne-au dat alcool că … musulmani.
#Day7 Prishtina – Budva (Muntenegru) / 450 km: După ce ne-am cugetat noi în board am ajuns la consens și am zis că alegem un traseu ‘off the beaten path’ ca să trecem din Kosovo în Muntenegru. Am ignorat toate sugestiile Gmaps si Here maps și ne-am ales noi un traseu prin munte.
Am ajuns la Peja, ne-am bucurat și pozat pe un drum asfaltat gen Cheile Bicazului, care părea chiar populat de turiști și pensiuni, euforie all the way vreo 20 km până cănd duios Angela șoptea în casca ‘now turn left’. Left la care ne uităm noi crispați și era un drum de pământ blocat de un excavator și un camion. Și dar-ar naiba-n ea de limbă engleză, fix camionagiul vorbea o engleză de zici că era de la curtea regală. Și-mi zice, oh, dar nicio o problemă, my friend, mutăm camionul și apoi treceți, că e doar un km de pământ și apoi ajungeți în graniță și de acolo e asfalt de cleștar. Bogdane, zic, hai că aici e de noi!
Și ne băgăm cu monstruozitățile de o tonă pe drumul forestier, mai dăm de o mașină, ne zice șoferul, e drum pe unde mergeți dar nu e ptr. motoarele voastre, haideți după mine. Ne gândim noi preț de cinci secunde, și-apoi îi zic colegului, mergem înainte! Engleza șoferului cu pricina era mult mai proastă decât a camionagiului, dixit! După încă o sută de metri începeam deja să mă gândesc că sunt lucruri mai importante în viață decât engleza. Ajunsesem între niște bolovani și un izvor unde, la second thoughts, totul părea o nebunie. Împingem noi cu talent motoarele afară din mocirlă înjurând vorbitorii de limbă engleză și hotărâți să ne întoarcem când, surpriză, din față apare un … camion. Ne-ajută băieții să scoatem motoarele și-apoi ne-ntreabă, cum altfel, într-o engleză perfectă, unde mergem. Mie mai că-mi venea să le zic ‘la București, mother fuckers!’, dar le-am zis Muntenegru. ‘Oh, my friends, this is the way’ (wtf?!?). Cică mai mergeți câteva sute de metri prin nenorocirea aia de drum, apoi, acolo unde ‘vedeți creasta aia’, e granița și de acolo e asfalt cleștar. Zis și făcut, ne suim pe motoare, băgăm viteză și facem o echilibristică de care eu unul nu mă credeam capabil pe 1200cc, trecem de partea mai nasoală fără să scăpăm vreun motor și într-un final vedem în zare asfaltul mult dorit. Ne apropiem noi cu gurile cât vizierele și când ajungem la 20m vedem că drumul era blocat de 3 piramide de beton cu bare de fier printre ele. Aia era granița…
Am râs isteric, apoi am trecut în Muntenegru pe jos, ne-am făcut niste selfie-uri bine meritate și am început să studiem situația. Și-am studiat-o vreo juma de oră, am împins la motoare, mi-am dorit să fi avut o lopată, o grenadă sau măcar să fi fost doar vorbitor de italiană, long story short ne-am întors după două ore fix la primul camionagiu vorbitor de engleză, timp în care-mi făceam în cap inventarul de înjurături în limba noastră comună. După, am luat-o pe drumul clasic și am ajuns la finalul celei mai obositoare zile în Budva. Unde am stat la un super fitză de hotel, intitulat inspirat Hotel Budva și, mai apoi, am luat a doua decizie greșită a zilei, am mâncat în port lângă iahturile rușilor. Greșeală de 160 euro ptr. o masă, să zicem, ok.
Ah, era să uit, undeva printr-o benzinărie vedem doi tineri pe o motoretă, plecăm din benzinărie, se oprește o mașină din fața mea să facă stânga, așteaptă până nu mai vine nimic din față, ia stânga și în momentul ăla aud un motor care intră în depășirea coloanei care staționa. Erau cei doi puști călare pe mobra cu vreo 80 kmh. Îi acrosează mașina, le dă aripi, apoi fac sliding pe drum vreo 20m, le zboară amândurora căștile de pe cap, și intră ambii cu picioarele până la genunchi în masca unui VW Polo ce venea de pe contrasens și care, din fericire, oprise la timp. Au scăpat cu bine și ceva oase rupte probabil, cert e că s-ar putea ca experiența asta să le fi făcut cel mai mare bine din viața lor. Dacă au învățat ceva din ea.
#Day8 Budva – Neum (Bosnia și Herzegovina) / 200 km: După ziua anterioară ne-am propus o zi mai relaxantă în care să facem niște baie și plajă la Neum, care e, de fapt, tot litoralul bosniac, verificați harta ca să vedeți anomalia, adică fâșia bosniacă ce taie Croația în două. Deci cu gândul la plajă, plus că eu m-am gândit tot drumul (nu mă întrebați de ce) că, în Bosnia Herzegovina, sigur o să o întâlnim pe Eva Herzigova, am trecut tot Kotor Bay, care e cel mai frumos golf din lume, apoi zona Dubrovnik care era deja mega populată și am ajuns în timp util ptr. baie și plajă la Neum. Eva bănuiesc că tocmai plecase, dar piscina și view-ul i-au compensat lipsa. Also, Grand Hotel Neum e f. frumos, dar sunt convins că cei doi camionagii mai sus pomeniți și forever blestemați ar fi fost mai de ajutor decât staff-ul hotelului.
#Day9 Neum – Cacak (Serbia) / 400km: Bogdan, care eu cred că a fost în fiecare oraș de pe Terra, s-a gândit că Cacak e orașul unde merită să savurăm ultima cină romantică and ‘who am I to argue’. Așa că am luat-o pe singurul drum posibil prin Bosnia și Eva, drum care avea la început două benzi, apoi o bandă care, ulterior, s-a transformat într-o minibandă. Și aia plină de târâtoare, mulți șerpi, șopârle și o țestoasă, pe care fie le-am călcat, fie le-am deranjat de la plajă. Cum grație rolului meu de gps eram în față nu puteam decât să mă rog să nu vină vreo mașină în vreo curbă, că am făcut Cacak-ul praf la final de excursie. După ce s-a milostivit zeul motoriștilor și ne-a scos în față o șosea normală ne-am întâlnit în intersecție cu niște confrați chopperiști, vreo 15, conduși de o babetă de 60+ ani, în vestă de piele și față de old junkie, care ne-a întrebat pe unde să meargă la Mostar. My buddy nici n-a clipit când le-a indicat drumul de pe care venisem noi, deși ăla bun de pe care veneau ei ducea și el la Mostar. Oh, sweet revenge! Drumul până la localitatea cu nume de făcut praf a fost f. plăcut, prin niște parcuri naționale, o mare parte printr-o republică chiar mai puțin recunoscută decât Kosovo.
Mai pe seară ajungem în Cacak, mecca turismului balcanic, căutăm un restaurant ca bezmeticii o oră, luăm un taxi care ne duce la unul din cele două restaurante din oraș, mâncăm și bem bine (Vranac Pro Corde, cel mai bun vin din Muntenegru), și ne amuzăm de cum se uită chelnerii la noi de parcă credeau că cacakezii (cacosymphony alert!) sunt singurii oameni de pe pământ. Ne-a lămurit la final un chelner când ne-a spus că în medie au cam 10 turiști pe an, deci Cacak e locul de mers dacă vă doriți să ajungeți undeva unde colegii de corporație n-au mai fost.
#Day10 Cacak – București / 600km: La drumul ăsta n-am văzut nimic, efectul de tunel probabil. Lung, obositor, un vameș român de treabă la Vidin, mi-a zis să nu-mi mai scot casca și un kkt din beton care era să mă dea peste cap pe centrul benzii bulevardului din centrul marelui oraș Slatina.
THE END
