Un veritabil coup de foudre intre mine si marele grup de presa Intact. Dupa povestea cu cei 3 muschetari activisti, m-am revoltat ieri din cauza penibilei prestatii gazetareasti a gurului Oooovidiu Ioanitoaia, referitoare la meciul lui CFR de luni (aici articolul incriminat). Mi-am folosit dreptul la exprimare, am scris la 7.41 PM commentul #18 si am asteptat moderarea. 60 commenturi ulterior aprobate si 18 ore mai tarziu, plin de speranta, astept inca un raspuns bine ticluit al maestrului.
Intre timp, ca sa nu-mi disimulez emotia asteptarii, ma gandesc curios ce mecanisme de represiune functioneaza in trustul Antenelor, ce haturi puternice conduc jurnalistii-marionete si ce coloana trebuie sa ai ca sa opresti un comentariu scris in cuvinte deloc colorate. Probabil ca de fier. Dar nu-i coloana, ii par. Si nu-i la spate. Ii mai jos. Sau oi fi eu vreun Eminescu replika si-a inteles maestrul mai multe decat vroiam a spune…
Adica Gadea, Badea & Ciutacu.
Soarta, pardon telecomanda, m-a dus in seara asta pe A3, loc in care am ramas sa ascult cele trei guri de foc, pline de umor si self-confidence, ale mogulului.
Bineinteles ca discutia curgea impotriva inamicului public no#1 - Basescu si, ca de obicei, se cerea participarea telespectatorilor pe forumul A3. Ce mi-a atras atentia a fost solicitarea lui Gadea (aka chicken) de a posta pe forum mesaje (sau copii dupa SMS-uri primite) prin care PDL-istii lui Basescu incercau, prin santaj si amenintare, sa convinga oamenii sa ajute sau sa voteze PDL-ul.
Initiativa mi s-a parut ridicola, pt. o emisiune de calibrul “Sinteza zilei”, pe motiv ca oricine are acces la net poate inventa orice tampenie despre Basescu et al.. Ca atare i-am scris un mesaj pe forum, cu numele meu, in care ii atrageam atentia asupra acestui risc. Surprinzator (sau nu) postul astepta moderarea… in timp ce alte posturi n-aveau aceeasi problema. Peste cateva minute am postat un alt comentariu, de la un anume “silviu pand*”, cu un mesaj anti Basescu, comment care a fost validat instantaneu. Mai jos un print screen facut dupa terminarea “sintetizarii zilei” si dupa ce zeci de comentarii au fost validate, doar al meu a ramas al nimanui :))
Dlor antenisti, mai puneti mana pe biblia conduitei in mass-media. No surprise, though.
Later edit: Ma asteptam ca macar dupa emisiune sa-l valideze, dar nope. Lista de comment-uri aici
Bag de seama ca n-am mai scris de o luna si jumatate, timp in care:
- am inlocuit-o pe MIA cu nebotezatul (caci am decis sa fie baiat) de mai jos:
- nebotezat care a cam facut figuri la mega-tura pe care am facut-o pe traseul Cheia - Tabla Butii. 5 ore, 23 km de drum forestier, iarba si noroi si o diferenta de nivel de aprox. 1.200 m. DEMENTIAL, mai ales coborarea!
- ne-am facut (me & Sunny) patru prieteni purecosi, nervosi si simpatici nevoie mare, ca sa avem ce numara de cate ori iesim afara.
- mi-am dat finally si “bacul” si in ciuda pesimismului (disimulat cred) colegilor eu zic ca-l iau. Poate la primavara dau si la “faculta”. Oricum, ciudata experienta sa pui mana pe carte “at late thirties”. Si nu, nu ma refer la licitatie!
- am lasat-o mai incetisor cu muzica (tot la The Editors am ramas), in schimb am avut timp de citit si de vazut filme. De amintit: “Inglorious Basterds“, pot sa rad la orice ora daca ma gadesc la italiana “fluenta”, cu accent texan, vorbita de Brad Pitt si “The green mile” o drama irealista cu o interpretare incredibila a personajului John Coffey (”like the drink boss, only not spelled the same“).
Faceam referire aici la ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fost CONCERTUL vietii. The ultimate. Energie la Rolling Stones, tinerete la Metallica, emotie la Coldplay sau ritm la The Killers, insa U2 le-a avut pe toate inzecit.
Dar s-o luam pe indelete. Adunarea la tepusa si incolonarea spre Croke Park, templul unui sport pe care nu-l inteleg decat irlandezii. Stadion de 82.300 locuri pe scaune, cu cei din picioare mult peste 100.000 oameni.
Opening band o trupa rock irlandeza cu nume de supersonic Bell X1, parca un DMB cuminte cu inflexiuni de Jethro Tull si un solist simpatic, pacat ca-l stricau pantalonii (vorba colegului :D).
Apoi guest stars, marea revelatie si cea din urma dragoste frivola, doamnelor si domnilor … “Manuscrisul” aka The Script. Trec peste faptul ca numele lor nu-mi spunea nimic, in afara de ce-mi povestise un taxist pe drumul de la aeroport la hotel, totusi ignoranta nu era atat de mare, am constatat ca le stiam vreo 4-5 piese. Acum un an baietii se chinuiau sa cante prin puburile din Dublin, “ieri” au deschis concertul U2. Intre doua piese Bono spune ceva de genul “Ii felicit pe baietii astia, parca ne revedem pe noi cand am inceput sa cantam acum 30 de ani, aici in Dublin. Doar ca noi pe-atunci nu stiam sa cantam, pe cand ei stiu deja”. Am incheiat citatul de la Bono (via me) catre voi. Stiu, nu se cade, dar senzatia mea e ca U2 si-a luat in deschidere trupe care au scos albume mai misto decat al lor (i.e. Snow Patrol, sa ma dezlege cineva de pe racheta).
The Script:
Intre band-uri si repetatele ploi a aparut:
Dupa ce abia s-a abtinut sa nu planga Danny, solistul, i-a introdus cu o voce tremuranda pe Big Guys: Bono, The Edge, Clayton si Mullen (care, btw, de cand e senior nu mai arata a tampitelul grupului).
Au deschis cu Breathe si apoi au mai cantat (in ordinea in care mi le reamintesc): Unknown Caller, Magnificient, Get on your boots, No line on the horizon, I’ll go crazy, Moment of surrender, One (un moment splendid pe care l-am filmat cu ametitul meu de Blackberry), With or without you, Stay (preferata mea din concert), Where streets have no name, Bad, Sunday Bloody Sunday, Ultra-Violet, I still haven’t found, Beautiful day, Angel of harlem, Vertigo, City of blinding lights … si probabil altele, in total fix 2h:30 min, no delays, no extensions.
Am stat relativ aproape de scena, am cantat si ne-am calcat pe picioare ca fratii, a fost o dementa totala. Toate natiile (am vazut si un tricolor de-al nostru), toate varstele, toate pieile, o mare de oameni pestrita si incredibila.
Vocea lui Bono si sonorizarea fabuloasa au facut auditia crystal clear, de parca eram la opera nu pe stadion. Scena din aceeasi categorie “the ultimate”, iar despre ecranul lcd 360 grade nu va zic decat ca avea vreo 20 m in diametru, va las sa vedeti, minunati si muriti de ciuda, sic!
Si o poza cu cei 5 muschetari dintre care unul era fotograf:
ps: inca un vis bifat, mai ramane ala cu milionul castigat la loto si-apoi tac.
Eram intr-un bar, era intuneric si era fum, stateam la o masa si beam o bere dintr-o sticla maro. Si eram singur. De fapt, aproape singur, pt. ca undeva intr-un colt erau Cristi aka Minculescu Alexandru Cristian si Enrique Bunbury si cantau “Entre dos tierras”. Si era fum mare, nu mai imi amintesc exact… apoi se facu dimineata… ei inca mai cantau…
Din ciclul idealurile unei minti senile: “aveam si eu un singur dor / sa apara o bere in congelator” :)).
Nu, nu asta. Am vreo cateva fixatii, oarecum matematice, de genul sa merg cu o viteza fixa pe ceasul digital de la masina nemteasca, ceea ce nu-i chiar usor data fiind herghelia de sub capota sau sa fac doar cate un pas pe fiecare placa de greso-granit de pe trotuar, care o fi el, sau … da in fine ati inteles ideea. Ei, pe langa multe altele, imi doream sa traiesc momentul in care sunt singur pe mess. Pe messul meu, of course. Si s-a tocmai intamplat, azi ziua de gratie “vedeti data si ora”, m-am trezit singur cuc pe mess. Niciunul din cele “decat” aprox. 60 de contacte nu e online. Uraaaa! The evil me a pus stapanire pe mess! Mission accomplished.
Acum nu-mi ramane decat sa ma intreb ce draq cautam eu pe mess singur?!?
Te grabesti, nu-ti mai inchizi laptopul, ii trantesti doar ecranul, il bagi in geanta si pleci. Si laptopul ramane pornit. Pana aici stiti cu totii. Dar stiti pe cineva atat de prost incat sa-si lasa geanta respectiva la soare? Nu? Nici eu. In schimb, stiu pe cineva care si-a lasat geanta la soare si in geanta erau doua laptopuri pornite, incingand un 69 perfect. Si s-a prins abia cand mirosea a ars. Unul a supravietuit.
Stupid me, again.
