Alt #CevaprinBalcani – Guest post by Bogdan Viorel Popescu

“I haven’t been everywhere, but it’s on my list” – Susan Sontag

După ce Alin și-a lansat în mod fulminant cariera de blogger și în cadrul echipei care a trăit Coșmarul Din Reykjavik, la început de iunie toate privirile s-au îndreptat către “Numărătoarea de demoni”, cu prilejul terminării turului din Balcani și pe fondul activării subite a setei de cunoaștere a prietenilor noștri, care deciseseră că e mult mai eficient să vezi filmul, decât să citești cartea. În cazul de față un rezumat de câteva pagini era clar de preferat unei călătorii istovitoare de aproape 10 zile, rezultatul final fiind același: “ce nu e în rezumat, nu merita oricum trăit, așa că am salvat o gramadă de timp pe care l-am folosit mult mai bine…de exemplu uitându-ne la televizor…”

Revenind însă, după ce în timpul turului Alin a comentat relativ la peregrinările mele că “este păcat să călătorești atâta fără să ai un blog”, a decis, într-un acces de generozitate (apreciat de mine la adevărata lui valoare), să imi ofere șansa unui “guest post” pe blog-ul lui…”Numărătoarea” de care vorbeam.

Și iată cum, pană la nașterea viitorului blog personal, am șansa unică de a mă antrena cu cei mai buni, la fel cum si Tata Puiu, în efortul de a califica naționala la Euro 2016, a participat la antrenamentele lui AC Milan, fară însă ca acest lucru să îi miște pe băieții noștri cu măcar un milimetru în direcția calificării.

Cum postarea mea a fost deja precedată de cea a lui Alin, voi sta deoparte de repetiții și voi încerca sa completez mozaicul deja colorat pe care #CevaprinBalcani l-a zugravit, privind întreaga călătorie dintr-o alta perspectivă. Așa cum cum “Flags of our fathers” a primit o solidă replică prin “Letters from Iwo Jima”, Alt #CevaprinBalcani completează o poveste care, cu siguranță, merita doi naratori mai buni.

1.Traseul

TourTraseul prin Balcani a apărut ca o fericită îmbinare între viitorul luminos al unei excursii prin Caucaz și amintirile remarcabile ale unui trecut recent, în care și Alin și eu traversaserăm, într-un context sau altul, Balcanii de vest cu mașina.

Ni s-a părut ca mutarea motocicletelor pe ferry din Constanța in Batumi (în timp ce noi am fi mers cu avionul pana in Georgia), obținerea vizei azere și potențial a celei iraniene (dacă vroiam într-adevar ca excursia să aiba clasă), cât și dansul între granițele caucaziene care nu pot fi traversate decât într-o anumită ordine (atunci când pot fi traversate), necesită un pic de antrenament anterior.

Așa că am decis că cea mai apropiată regiune de Caucaz, din toate punctele de vedere (și NU mă refer la geografie aici) sunt Balcanii. Care aveau și marele avantaj de a fi “în spatele casei”.

Așa ca mai puțin ferry-ul pentru motociclete, am gasit un teren propice antrenamentului, incluzând (dar nu limitat la) taxele de roaming nesimțite care te faceau să retrăiești era pre-smartphone, drumurile de munte contorsionate și în afara majorității standardelor moderne de proiectare și construcție, traficul haotic (salutari Tiranei si Priștinei cu această ocazie), peisaje senzaționale, granițe old style (vama1, politie1,asigurare cumpărată, vama2, poliție2) sau alfabete exotice pentru ochii noștri latini (grec sau chirilic).

Dacă totul merge bine, rămâne sa confirmăm la anul “how the real thing is”.

2. Motocicletele

Portretul robot al motocicletelor dorite era destul de simplu: comfortabile, ușoare, fiabile și cu consum redus. În afară de (parțial) prima caracteristică (și aia referindu-se doar la bagajele pe care le-am cărat in cutii și nu în spate) de restul n-am prea avut parte.

IMG_20150529_154402Dacă lipsa fiabilității a rezolvat-o cu succes tandemul Nikos-241Euro, cu restul a trebuit să  ne luptam în mod direct. Fie parcurgând cel mai lung metru din istoria motociclismului (când hopul peste pârleazul kosovaro-muntenegrean ne-a solicitat un ocol de vreo 70km de unde si butada “ce e mai ușor: 180kg sau 70km?”), fie oprindu-ne din benzinărie în benzinărie, uimiți fiind că două motociclete identice ca motorizare consumă atât de diferit și, mai mult, au capacitate de stocare a benzinei de la simplu la dublu, așa după cum ne arătau indicatoarele sau, în sfârșit, mărunțind traseul astfel încât, per total, să echilibrăm pe cât posibil perioada de timp in care nu ne mai simțeam diversele părți ale corpului cu cea in care totuși ne ieșeau la inventar.

Una peste alta insă, o experiență memorabilă cu doua motociclete de refeință totuși in domeniu : BMW R1200 GS (mulțumim Maria!).IMG_20150602_115209_panorama

3. Restaurantele

În mod clar una dintre atracțiile turului. În teorie cel puțin și asta doar înaintea începerii proprizise a excursiei.

În final, s-a dovedit însă că am avut parte nu numai o imagine corectă a Balcanilor (culinar vorbind) dar și de o lecție de viață care ma duce cu gandul la replica lui Forest Gump. Doar că în locul cutiei cu ciocolată sunt restaurantele.

În rezumat, deși mărginiți de mare (caldă si albastru verzuie, important de menționat) Balcanii de vest, cu excepția notabilă și delicioasă a grecilor, par mai degraba innamorați de porc,  vita sau pui. Peștele la gratar din Tirana, IMG_20150531_211928de departe cel mai bun din întreaga excursie, s-a datorat mai degrabă patronului grec al restaurantului și probabil unei întâmplări fericite, decât faptului ca Albania are un litoral de 476km (multumesc Wiki), aproape dublul litoralului nostru. Caracatițele, încercate cu osârdie de Alin cam la fecare stop, au dezamagit din diverse motive, e drept, ajutate si de prima dintre ele, cea din Kavala, care a stabilit pare-se un standard de neatins. Iar peștii mici (barbuni, anșoa, guvizi, hamsii, sau ce-or fi fost) n-au reușit decât maxim să nu dezamăgească, dar in niciun caz să încânte, cu aceaiași excepție a primei cine la Kavala. Cină care, dacă mă gandesc mai bine, avea și meritul de a fi prima, deci prin definiție pornea cu un avantaj psihologic deloc de neglijat.

IMG_20150601_200442Pe de alta parte, vita din Priștina a fost “ca la mama acasă” (prin anii ’80).   Tare și sărată cu sare grunjoasă, ca pe vremea cand Angus, Kobe sau alte maturate de soi nu ajunseseră în Romania, iar principala calitate a cărnii de vită era însuși faptul că era carne.

(În cazul ăsta cred ca principala calitate a vitei respective era faptul ca NU e porc).

Și pentru ca vita să meargă bine am asortat-o cu ceva cocktail-uri dulci și colorate. Vezi bine, patronul era “muslim” și în mod democratic impunea stilul său de viața tuturor celor care îi călcau pragul restaurantului. Echivalent oarecum cu un patron creștin de restaurant (din Vaslui sunt tentat să spun, dar n-o fac) care obligă fiecare client care ii trece pragul să bea, încă inainte de a se așeza la masă, o cinzeacă în cinstea cui vrea el. Momentul m-a făcut să aprofundez un pic conceptele de “libertate religioasa”, “libertate” și “religios”, dar despre astea cu alta ocazie.


IMG_20150604_220355În sfârșit, ultimul dar nu cel din urmă, porcul, a fost reprezentat in mod senzațional in Cacak. Fulgii de porc puteau cu succes intra in competiție cu orice alt mic dejun sanatos pe bază de fulgi: gustosi, crocanți, aromați și mai presus de toate hrănitori.  Doar că nu mergeu cu lapte, ci cu vin roșu. Dar ăsta deja este un detaliu.

Una peste alta, dacă mergeți prin Balcani încercați să stați pe de-ale mării, dar nu insistați  totuși dacă simțiți că marea e departe și forțele va sunt potrivnice. Iar o sticlă de bere sau vin in bagaj s-ar putea, în unele locuri, să vă salveze nu numai cina, dar și ziua.

4. Despre Romania

Romania? Rumania? etc…Întrebari de care aveam parte pe unde ne mai opream. Evident RO-ul de pe numerele de înmatriculare ajuta, dar și sticker-ul cu “Romania tours” de pe spatele unuia dintre motoare își facea treaba cu succes.

Prima surpriză la granița greco-albaneză (sau eleno-albaneză, dar nu sunt sigur că-i zice și așa)! Polițistul de frontieră (albanez) ne-a aratat cu mândrie pe telefonul personal un filmuleț din Craiova. Pe care zicea că a vizitat-o pentru ca fiul lui e la școală acolo. Am tras concluzia că pentru Albania, România este un fel de Elveție unde sunt trimiși la școli private copiii celor cu bani. Am menționat că omul era polițist de frontieră, nu?

Oricum situația mi s-a parut benefică pentru toată lumea. Puștiul albanez va avea studii in strainatate, iar strainătatea va avea parte la schimb de propagarea unei limbi române complete, învățată de straini. Il și văd pe puști, rugat fiind de rudele din Albania sa zica ceva in română, de exemplu ”Am fost la masă”, cum răspunde cu neaoșul “Fusei la masă” .

A urmat un angajat al hotelului din Priștina, baiat la vreo 25-26 de ani, care tocmai se întorsese din România (Ploiești mai exact) unde stătuse 6 luni. Nu, nu lucrase pentru că nu avusese permis de munca (Elveția, rings a bell?), dar a vizitat toata România. Sunt sigur că am amintit că era angajatul unui hotel și deci o vacanță de 6 luni era nu numai “affordable” dar chiar și o obligație profesională de perfecționare și schimb de experiență…

Trec rapid peste deja clasicul “Romania, Budapest” cu care ne-a întampinat un polțist de frontieră din Kosovo și sar la următorul “moment românesc” al turului. Un polițist de frontiera muntenegrean de la granița cu Kosovo (cea oficială, nu cea pe care am vrut noi să o trecem), care, dintr-o răsuflare, ne-a spus 70% din echipa din ’94. De unde și observația lui Alin că dacă mai învață și alți jucători de fotbal, poate să își treacă in CV mai multe limbi străine la nivel conversațional.

“Romania, Budapest ?”…
“Romania, Budapest ?”…

O ultimă surpriză, firma unui butic din Cacak – “Vama Vekke”, care după consultări “în board” s-a decis că vine de la Vama Veche românească. Cineva a vizitat locul și probabil a plecat de acolo cu amintiri atât de placute, încăt a decis ca ar dori să păstreze memoria acelei perioade mai mult timp, dând numele magazinului. Două au fost argumentele concluziei: “vamă” in sârbă se zice “țarina” sau “carina” cum scriu ei cu litere latine. Deci Vama nu avea sens decât in româna. Al doilea argument a ținut de transcrierea in fonetica sârba a cuvântului “veche”: “vekke”. Nu cred ca există in limba sârba cuvinte cu doi de “k”, iar motivele celor doi de “k” aici erau un “c”, aproape mut, pe care noi românii nu-l mai scriem în fața lui “che” și, evident, “che” pe care mai nou românii il scriu tot “k” (vezi lucrările la Bac din ultimii ani).

“Ce kestie dom’le, k să vezi! ”…
“Ce kestie dom’le, k să vezi! ”…

În mod clar, ar fi fost mult mai simplu să mergem în magazin și să întrebăm despre originea numelui, însă sunt momente în viață când, paradoxal, a gândi este mai simplu decât efortul fizic.

Mai menționez aici faptul că am avut ocazia, datorita lui Alin care de fapt iși folosește în mod curent al doilea prenume, să aud cum se pronunță Vasile in toate limbile balcanice. Pornind de la Βασίλης, continuând cu Васил (Vasko pentru prieteni) si evident cu Vasile. Cu diverse accente.

Mai puțin Albania, Vasile este un excelent nume pentru vizitat Balcanii de vest. Recomand cu încredere!

Și ca o ultimă observație: ne-am dat seama că ceea ce ne leagă pe noi și pe albanezi (cei din Albania sau cei din Kosovo) nu e limba tracă (ilirică etc) ci mult mai moderna italiană. Lingua franca pentru spatiul albanez, este oricum de preferat oricărei altei limbi ca modalitate de comunicare cu românii, chiar dacă nu știi o boaba de italiană, alta decât cea din filmele cu Bud Spencer. Este oricum mult mai usor sa întelegi “Dove stai andando?” decât “Ku po shkon?” (multumesc Google translate!).

Ca bonus vă las să ghiciți care dintre cele două cuvinte in albaneză înseamnă “da” și care “nu”: jo și po!

5. Hotelurile

Mari, mici, de lux sau obișnuite, centrale, periferice, înalte sau scunde, toate aveau un numitor comun: erau rezervate pe booking.com (multumim pe aceasta cale!) .

IMG_20150601_080631De la cele 5* bine plasate ale hotelului din Budva (numit Hotel Budva, evident), la hotelul  Aveny (excelent dealtfel) din Cacak, care era cladit deasupra unui supermarket, am avut parte de tot felul de locații.

IMG_20150605_092107

Evident, una dintre probleme era parcarea in siguranță a motocicletelelor, parcare care in general ne-a ieșit. Mai puțin Kavala unde le-am parcat pe strada în fața hotelului și Priștina unde le-am parcat pe trotuar in fața hotelului (că stradă nu prea era oricum). 

În rest am reușit să avem parcări dedicate, ba chiar, in Budva, o întreagă parcare a hotelului  a fost rezervată aproape numai pentru noi. Pentru noi și un Jeep Cherookee, care din toată parcarea cea mare și goală a ținut să își puna mașina fix pe locul de lângă noi, astfel încât să ne facă ieșirea din zonă un pic mai interesantă.

IMG_20150603_110802 IMG_20150601_205039

Wifi-ul a mers de la foarte bine la (aproape) mizerabil! Înca nu îi înțeleg pe administratorii de hoteluri care, pare-se, cred că a-ți citi email-urile pe terasă este desuet. Ca atare wifi-ul bătea exact (la milimetru) pană la ușa respectivelor terase. 

Micul dejun, la rândul său,  a ținut să ofere aceiași varietate de situiații. Din nefericire am ratat cel mai bun mic dejun (conform clasificării lui Alin) care era in Budva. Nu mi-a fost foame.

IMG_20150603_171147
Templul pandișpanului, în Neum…

N-am ratat insă micul dejun din Neum, intr-o cantină care arăta a anii ’80 (e drept renovată, dar la fel de mare și impersonala ca stabilimentele ONT de pe vremuri).  În plus am avut   parte și de o porție consitentă de nostalgie prin cele 3 sau 4 feluri de pandișpan care se ofereau, pandișpan (pan de Espagne) de care n-am mai mâncat de pe vremea cand îmi facea bunică-mea, prin aceiași ani 80 de care spuneam că era bântuit și spiritul culinar al hotelului.

Una peste alta booking.com face treabă bună, și, atât cât iți permite internetul, poți evalua destul de bine un hotel înainte de rezervare, folosind informațiile de pe site. Ca sugestii pentru o dezvoltare viitoare a site-ului, ar putea menționa câte ceva despre decibelii mediului înconjurator (de la hotelul așezat intre doua bulevarde principale in Kavala, la cel din Budva care cred că avea discoteca în camera alăturata mie)  sau despre confortul patului, mai ales a acelora care sunt două in cameră și care in niciun fel nu pot fi blocate, fiind practic niste paturi pe roți, foarte mobile dealtfel.

6. Balcanii spirituali (a nu se confunda cu cei spirtuali)

Mânastiri, biserici, moschei. You have them all in Balcani.

IMG_20150531_195003De la ultra ortodoxa Grecie (nu, n-am vazut Athos-ul pentru că am trecut cam la 40 km de el și oricum la ce ploaie era nu l-am fi văzut nici de la 2m), pana la musulmanele Bosnia si Kosovo, trecand prin nedefinita Albanie unde aparent religia nu e un “issue”, ai parte de tot  spectrul de situații. 

Priștina însă parcă s-a detașat in top-ul “musulmanizării”, nu numai prin cina “acohol free” sau a frumuseților locale îmbracate corespunzător, dar și prin invitația caldă a muezinului de la 5 dimineața de a ne ruga împreună. IMG_20150601_201045Prost era că invitația era urlată la megafoanele moscheii de la capătul străzii, cam 100m in linie dreaptă de patul meu.  “Du-te bă d-acia și lasă-mă să dorm” mi-amintesc vag că am gândit in momentele alea, dar am și realizat de ce nu te lasă să bei alcool seara: ca să te poți scula pentru rugaciune de dimineață mai ușor!

7. Top -uri

Închei cu câteva topuri ad-hoc, decise in board:IMG_20150528_171619_edit1

Cea mai buna caracatiță – Kavala

Cel mai bun pește – Tirana

Cea mai frumoasă țara – Muntenegru 

Cel mai bun hotel – Tirana (Casa Alba, boutique hotel, cum altfel)

Cea mai scumpa cina – Budva, de 3 ori prețul mediu al celorlalte cine, la un meniu aproape identic

Cel mai bun mic dejun – Budva.

Nr. de granițe la care taloanele de motocicletă și pașapoartele noastre au fost împerecheate corect – zero

Cel mai spectaculos drum – Igoumenitsa-Vlore urmat de Prishtina-Budva și Valea Drinei  în Bosnia. 

Cel mai îngust drum (cam 2m tot drumul, pe cca 40km): Drumul 17.3 Neum-Stolac. Cred că am mers pe “.3”-ul din indicativ.IMG_20150604_102547

Cea mai spectaculoasă panoramă – Grand Hotel Neum, Neum

Cea mai ploioasă țară – Grecia

Cele mai rapide drumuri – România

Cea mai spectaculoasă autostradă – Albania (Tirana – Prishtina)

IMG_20150601_130947_panorama

Cel mai groaznic trafic: Prishtina si, la mica distanță, Tirana.

Caucaz venim!

Read More

#CevaprinBalcani … că nu m-am decis la titlu

Inițial vroiam să-i zic postului zece țări în zece zile, apoi am realizat că nu toate erau recunoscute (țările, nu zilele), apoi zece ‘octopussies’ in zece zile, dar au fost, după cum îi zice și numele, opt. Caracatițe, bre! Așa că… să continuăm, carevasăzică.

Îl iau eu pe fârtatul meu într-ale motoarelor și înfrângerilor rușinoase la fotbal pe tărâm islandez, Bogdan, aka Popeye, probabil cel mai școlit și ghinionist portar de fotbal ever, și mergem la grajd să ne-alegem doi armăsari ptr. #CevaprinBalcani. Unul roșu, mai fashion așa, și unul gri … fiecare după sufletul lui, oricum doi monștri. Traseul era clar, mergem să vedem Balcanii, whatever that means. 3500 km mai târziu avea să exclame olimpicul de la geografie pensionat, adică eu, ‘Oh, so that’s what that really means!?!

balkanstrip
Ruta #CevaprinBalcani

#Day1 București – Kavala (GR) / 600km: Nimic special, un fel de ‘most boring road in the world’, în care oricât am încercat să evităm furtuna, n-am reușit. Așa că ce prevedeam eu a fi un ‘sweat marathon’ a devenit ciuciulete maraton. După vreo 9 ore am ajuns la Kavala unde ne-am cazat, în port, la o fiță de hotel și unde, fără ca măcar să conștientizăm, am instituționalizat cel mai frumos obicei din trip, oriunde ajungem, bem o bere imediat după ce am parcat armăsarii. Că mai bine să fie băută, decât să nu fie.

Pe seară am mâncat romantic la malul mării una dintre cele mai bune caracatițe din viața mea de om de la podiș. Și am stat de aceeași parte a mesei, timp în care eu mă îndopam cu red mullets și mă întrebam pe ce parte a mesei ar fi trebuit să stau ca să nu părem gay, iar Bogdan vorbea, probabil, despre geopolitică. 

panos zafira
Caracatita, mulletsi, stavrizi, chestii fine

#Day2 Kavala – Corfu / 600km: Am tăiat cum ar veni ‘sunny focking Greece’ de la est la vest și ne-a plouat non stop. Cu tot harnașamentul din dotare, peste care am tras combinezoanele de ploaie, mi-a intrat apa-n toate orificiile de mă gândeam ‘amice, corpul tău conține acum mai multă apă decât un castravete bulgăresc’.

sunny greece
Sunny Greece & the biking cucumber

Eram, oricum, liniștit ptr. că Bogdan, care știe și meteorologie nu doar să apere poarta de vikingi, decretase de dimineață că va fi cald și bine. Ulterior am aflat că îl strângea casca, deci nu mai gândea limpede, iar eu eram setat să nu gândesc ptr. tot restul lunii (n.a. luna Mai). Într-un final am ajuns la Igoumenitsa și a ieșit soarele, cam târziu dacă mă-ntrebați, și am reușit să ne îmbarcăm pe ferry. Asta după ce un polițai care ne-a văzut cam ‘dizzy’ a venit și m-a întrebat ‘Sir, ar iu ochei?’ I-am zis că dacă se oprea la ‘Sir’, făcea 10 euro în seara aia. So, ne-am îmbarcat, am stat vo’ juma de oră în cală să reparăm motorul meu cu niște ‘high tech tools’ pe care le-a furat Bogdan de pe ferry, adică sârmă și parâmă, timp în care m-a luat puțin și răul de cală, apoi ne-am dat jmecheri că puteam sta pe prora ferry-ului ptr. că aveam căștile la noi și nu ne bătea vântul în freză ca pe restul francezilor. Acum, dacă mă gândesc, aș fi vrut ca pupa să fie partea din față, că ar fi sunat mai bine în context, dar no, nu te pui cu marinarii.

După aproape 2h cu ferry-ul am ajuns la Kerkira care presupun eu că era Corfu, dar n-am fost curios, eram mulțumit că ies din ferry boredom. Apoi ne-am cazat în bunul spirit adventurier la un boutique hotel foarte fancy shmancy, unde, tre’ să recunosc, n-am reușit să sting toate luminile din cameră peste noapte. La cină am mâncat la restaurantul Alexandros niște sarmale în viță de vie ca la neamurile mele din Moldova pe care nu-i recunosc niciodată și întotdeauna mi-e rușine. Ocazie cu care fac apel la ei și îi rog să înteleagă că ei sunt mulți și eu doar unul. 

sarmale
Sarmale grecești ptr. moldoveanul din mine

#Day3 Corfu – Corfu / aprox. 60 km: Ne propusesem o zi de chillax, ne-am dus prin Sidari să vedem Canal D’Amour ca doi romantici incurabili care estem, apoi la Palaiokastritsa, frumos, nu zic nu, totuși singurele chestii notabile au fost că motorul meu și pantalonii colegului au cedat pe bază de stres. După ce ne-am cântărit bine bujietul, am decis că ne permitem să reparăm doar una dintre chestii, așa că am optat ptr. varianta mai simplă și am schimbat la motor tot ce avea legătură cu spark, adică sparks and sparkler, care cred eu că s-ar traduce bujii și bujiator. Noroc cu băjetul Nikos care, ptr. modica sumă de 250 de euro, a făcut minuni de pe o zi pe alta, trăi-ți-ar familia și tatuajele, Nikose!

canal d'amour.jpg
Behind-the-scene of a good selfie @ Canal d’Amour

#Day4 Corfu – Vlore (AL) / 160 km: Deși distanța a fost mică, a fost cel mai dificil (tehnic) traseu. Ne-am pozat mândri, nevoie mare, la granița GR-AL (care, btw, nu e alba iulia), Bogdan era gata-gata să facă niște speculații FOREX, sunt sigur cu yield f. ridicat, cu un Gheorghiță alba iulianez fix în no man’s land, apoi ne-am îndreptat, cu self esteem-ul la ceruri, spre singura țară europeană care se uită la România de jos. 

Greece - Alba Iulia border
@ Greece – Alba Iulia border

Care Albaniagra ne-a primit inițial cu brațele deschise …

Chris Isaak & the bike
Chris Isaak & the bike

… și, mai apoi, cu un munte, Mt. Çika, unde limitările de viteză la 20kmh erau la fel de redundante ca înjurăturile ce se amestecau brownian style în casca mea. După ce eram deja exasperați de curbele din zece în zece metri și o mie de grade, ne-am oprit, ne-am holbat cu talent la muntele cu pricina și … guess what?!? Am văzut niște mașini mici cât icrele de grumpy guppy care se cățărau pe munte la sute de metri deasupra noastră. A fost și momentul în care mi-am dorit să-mi amintesc o rugăciune din copilărie care s-ar fi terminat cu ‘dă D-ne să-mi fie familia sănătoasă și fă Doamne, dacă exiști, să apară viteza 0,5 la bmw’. All kidding aside, nu mă așteptam ca ‘Ăl de Sus’ să bage în seamă un ateu ignorant ca mine, dar mă gândeam că ăștia de la BMW sigur au niște pile la nivel înalt. N-a fost să fie, dar am reușit într-un final să cățărăm (literally) muntele și să ajungem pe partea cealaltă în Llogara National Park și mai apoi la Vlora. Sau Vlore, în fine, ceva poveste cu un ‘r’ care nu e ca ‘r’-ul pe care-l folosim noi la Cluj. Ei, în orașul ăsta cu un ‘r’ prea complicat ptr. mine, ne cazăm în unitatea turistică cu cel mai mare rating pe booking, care era un soi de pensiune cu un mega view și cam atât. Ba să nu mint, aveam televizor în cameră care era pus, conveniently, pe noptiera, altfel nimic deranjant, mai ales că, oricum, nu mergea nicio priză din cameră.

Best of Vlorë
Best of Vlorë

#Day5 Vlore – Tirana / 150 km: Dimineața la panzio mi-am băut cafeaua cu un nenică alba iulianez în curtea cu super view la singura insulă albaneză, Sazan, insulă care cică e plină de buncăre și armament, deci ‘no japanese tourists’. Dintr-una într-alta m-am trezit că vorbeam  fluent cu cele 10 cuvinte în italiană din portofoliu (și încă vreo două care mi-au ieșit dintr-o sclipire de geniu) despre comisarul Moldovan și comis. Miclovan. Allegedly, nenică era mai în temă ca mine și l-am cam supărat cu ignoranța-mi în ceea ce privește idolii lui. Aș fi vrut să-i zic că la mine în familie idolul era Alain Delon, de-acolo și numele subsemnatului, dar nu-mi încăpeau gândurile în cele 12 cuvinte. Așa că i-am zis ceva de genul ‘andare via’ pe care o știam de la ‘the mexican roadrunner’ și am plecat bățos până să apuce să mă mai întrebe ceva.

Și plecați am fost de tot din Vlore către Tirana, cu un stop de brunch la Durres, un fel de Jupiter cu ‘r’ de-ăla de mai sus. Am mai prins și o ‘autostradă’ de la Durres la Tirana, populată mai degrabă cu vaci, porci, oi sau rațe, prilej cu care mi-am amintit că cineva spunea că în ’89 în Albania erau doar 600 de mașini, cu siguranță Mercedesane toate. Intrarea în Tirana e de mare efect, autostradă, mașini, palmieri, vopsit gardul peste tot, un fel de Monaco, ce s-o mai dau la întors (evident, eu n-am fost la Monaco). Hotelul, cum altfel, tot un boutique hotel, de zici că eram în luna de miere, era după piața centrală în care doamna Angela, cea care-mi dicta duios traseul în căști, îmi șoptea ‘leave at the sixth exit’ , așa … ziceam de hotel, ei, hotelul a fost cel mai bun la care am stat în tripul #CevaprinBalcani.

Spre seară am ieșit, ca tot turistul, la shopping pe o arteră cooleanu gen bd. Victoriei, apoi am mâncat cel mai bun pește din #CevaprinBalcani la restaurantul Grepi I Arte și mă gândeam deja că am greșit Albania. Când colo Albania era la zece metri de noi, adică în spatele blocurilor de pe ulița fancy. Blocurile erau tencuite doar în față, iar în spate era leopardul. Niște dărăpănături mai mari n-am văzut nici la cele trei blocuri din Jucu de sus unde a mutat Ceașcă minoritarii. Și după ce că stăteau să cadă, își construiseră alba iulienezii camere de capul lor pe unde avuseseră chef. Așa că niciun bloc nu începea sau se termina acolo unde fusese planificat, ci acolo unde li se terminaseră banii sau imaginația locatarilor. 

alba iulia
Downtown Tirana
dasa
Extra room needed

#Day6 Tirana – Prishtina (Kosovo) / 280 km: Planul inițial era să mergem la Skopje în Macedonia dar, după un board scurt cu colegul, am decis că nu trebuie să forțăm luna de miere, așa că am luat-o spre Pristina pe o autostradă chiar adevărată. Una în care cică s-au băgat 2b euro și pe care am văzut, again, mai multe animale sau tunele, decât mașini. A fost dpmdv și cel mai plăcut drum, cu excepția tunelelor atât de spooky și de întunecate de aș fi zis că intrăm într-un, scuzați franceza, anus de gaură neagră. Efectiv nu mai știam unde e sus și unde e jos și dacă țin mobra drept sau nu, aveam senzația că întunericul înghite și așa puțina lumină pe care o dădeau farurile noastre. Așa, deci după un drum beton printr-un relief dramatic pe alocuri, am ajuns să ne facem poza clasică în vama Kosoveză,

Kosovo
Kosovo, fârtate!

am făcut un detour la Prizren că i-am promis vameșului că mănanc kebab acolo, oribil, btw., apoi am ajuns la Prishtina. Unde era traficul dracului, ne-a luat vreo oră să găsim hotelul și nu-l găseam dacă nu agăța Bogdan un taxist. La un semafor ne-a prins un puștan simpatic de vreo 10 ani care, după ce i-a spălat parbrizul la motor lui Bogdan, vine la mine și mă întreabă cu accent texan: “Do ya speak english?” Să mă tuf, mă gândeam eu cu ochii mari, îmi ridic viziera și îi zic ‘Yes’. Ăsta micu zâmbește complice. ‘Do you?’ îl întreb. El: ‘No’ … Și-am plecat la fel de nelămurit, dar mai amuzat.

În rest, din Prishtina am rămas doar cu traficul groaznic, milionul de copii care se bâțâiau pe muzică turcească peste tot (era 1 sau 2 Iunie), niște țigări marca Merrit pe care le-a tocmit Bogdan la 1,2 euro, nu de alta da-i spusesem eu cât sunt țigările la noi și nu s-a putut abține să nu facă o afacere, și o cină la, probabil, singurul restaurant din oraș unde nu ne-au dat alcool că … musulmani.

#Day7 Prishtina – Budva (Muntenegru) / 450 km: După ce ne-am cugetat noi în board am ajuns la consens și am zis că alegem un traseu ‘off the beaten path’ ca să trecem din Kosovo în Muntenegru. Am ignorat toate sugestiile Gmaps si Here maps și ne-am ales noi un traseu prin munte.

Am ajuns la Peja, ne-am bucurat și pozat pe un drum asfaltat gen Cheile Bicazului, care părea chiar populat de turiști și pensiuni, euforie all the way vreo 20 km până cănd duios Angela șoptea în casca ‘now turn left’. Left la care ne uităm noi crispați și era un drum de pământ blocat de un excavator și un camion. Și dar-ar naiba-n ea de limbă engleză, fix camionagiul vorbea o engleză de zici că era de la curtea regală. Și-mi zice, oh, dar nicio o problemă, my friend, mutăm camionul și apoi treceți, că e doar un km de pământ și apoi ajungeți în graniță și de acolo e asfalt de cleștar. Bogdane, zic, hai că aici e de noi!

Și ne băgăm cu monstruozitățile de o tonă pe drumul forestier, mai dăm de o mașină, ne zice șoferul, e drum pe unde mergeți dar nu e ptr. motoarele voastre, haideți după mine. Ne gândim noi preț de cinci secunde, și-apoi îi zic colegului, mergem înainte! Engleza șoferului cu pricina era mult mai proastă decât a camionagiului, dixit! După încă o sută de metri începeam deja să mă gândesc că sunt lucruri mai importante în viață decât engleza. Ajunsesem între niște bolovani și un izvor unde, la second thoughts, totul părea o nebunie. Împingem noi cu talent motoarele afară din mocirlă înjurând vorbitorii de limbă engleză și hotărâți să ne întoarcem când, surpriză, din față apare un … camion. Ne-ajută băieții să scoatem motoarele și-apoi ne-ntreabă, cum altfel, într-o engleză perfectă, unde mergem. Mie mai că-mi venea să le zic ‘la București, mother fuckers!’, dar le-am zis Muntenegru. ‘Oh, my friends, this is the way’ (wtf?!?). Cică mai mergeți câteva sute de metri prin nenorocirea aia de drum, apoi, acolo unde ‘vedeți creasta aia’, e granița și de acolo e asfalt cleștar. Zis și făcut, ne suim pe motoare, băgăm viteză și facem o echilibristică de care eu unul nu mă credeam capabil pe 1200cc, trecem de partea mai nasoală fără să scăpăm vreun motor și într-un final vedem în zare asfaltul mult dorit. Ne apropiem noi cu gurile cât vizierele și când ajungem la 20m vedem că drumul era blocat de 3 piramide de beton cu bare de fier printre ele. Aia era granița…

Kosovo border #așaceva
Kosovo border #așaceva

Am râs isteric, apoi am trecut în Muntenegru pe jos, ne-am făcut niste selfie-uri bine meritate și am început să studiem situația. Și-am studiat-o vreo juma de oră, am împins la motoare, mi-am dorit să fi avut o lopată, o grenadă sau măcar să fi fost doar vorbitor de italiană, long story short ne-am întors după două ore fix la primul camionagiu vorbitor de engleză, timp în care-mi făceam în cap inventarul de înjurături în limba noastră comună. După, am luat-o pe drumul clasic și am ajuns la finalul celei mai obositoare zile în Budva. Unde am stat la un super fitză de hotel, intitulat inspirat Hotel Budva și, mai apoi, am luat a doua decizie greșită a zilei, am mâncat în port lângă iahturile rușilor. Greșeală de 160 euro ptr. o masă, să zicem, ok. 

Ah, era să uit, undeva printr-o benzinărie vedem doi tineri pe o motoretă, plecăm din benzinărie, se oprește o mașină din fața mea să facă stânga, așteaptă până nu mai vine nimic din față, ia stânga și în momentul ăla aud un motor care intră în depășirea coloanei care staționa. Erau cei doi puști călare pe mobra cu vreo 80 kmh. Îi acrosează mașina, le dă aripi, apoi fac sliding pe drum vreo 20m, le zboară amândurora căștile de pe cap, și intră ambii cu picioarele până la genunchi în masca unui VW Polo ce venea de pe contrasens și care, din fericire, oprise la timp. Au scăpat cu bine și ceva oase rupte probabil, cert e că s-ar putea ca experiența asta să le fi făcut cel mai mare bine din viața lor. Dacă au învățat ceva din ea.

#Day8 Budva – Neum (Bosnia și Herzegovina) / 200 km: După ziua anterioară ne-am propus o zi mai relaxantă în care să facem niște baie și plajă la Neum, care e, de fapt, tot litoralul bosniac, verificați harta ca să vedeți anomalia, adică fâșia bosniacă ce taie Croația în două. Deci cu gândul la plajă, plus că eu m-am gândit tot drumul (nu mă întrebați de ce) că, în Bosnia Herzegovina, sigur o să o întâlnim pe Eva Herzigova, am trecut tot Kotor Bay, care e cel mai frumos golf din lume, apoi zona Dubrovnik care era deja mega populată și am ajuns în timp util ptr. baie și plajă la Neum. Eva bănuiesc că tocmai plecase, dar piscina și view-ul i-au compensat lipsa. Also, Grand Hotel Neum e f. frumos, dar sunt convins că cei doi camionagii mai sus pomeniți și forever blestemați ar fi fost mai de ajutor decât staff-ul hotelului. 

Neum view
Neum view

#Day9 Neum – Cacak (Serbia) / 400km: Bogdan, care eu cred că a fost  în fiecare oraș de pe Terra, s-a gândit că Cacak e orașul unde merită să savurăm ultima cină romantică and ‘who am I to argue’. Așa că am luat-o pe singurul drum posibil prin Bosnia și Eva, drum care avea la început două benzi, apoi o bandă care, ulterior, s-a transformat într-o minibandă. Și aia plină de târâtoare, mulți șerpi, șopârle și o țestoasă, pe care fie le-am călcat, fie le-am deranjat de la plajă. Cum grație rolului meu de gps eram în față nu puteam decât să mă rog să nu vină vreo mașină în vreo curbă, că am făcut Cacak-ul praf la final de excursie. După ce s-a milostivit zeul motoriștilor și ne-a scos în față o șosea normală ne-am întâlnit în intersecție cu niște confrați chopperiști, vreo 15, conduși de o babetă de 60+ ani, în vestă de piele și față de old junkie, care ne-a întrebat pe unde să meargă la Mostar. My buddy nici n-a clipit când le-a indicat drumul de pe care venisem noi, deși ăla bun de pe care veneau ei ducea și el la Mostar. Oh, sweet revenge! Drumul până la localitatea cu nume de făcut praf a fost f. plăcut, prin niște parcuri naționale, o mare parte printr-o republică chiar mai puțin recunoscută decât Kosovo.

Republica 'mai ușor cu vocalele'
Republica ‘mai ușor cu vocalele’

Mai pe seară ajungem în Cacak, mecca turismului balcanic, căutăm un restaurant ca bezmeticii o oră, luăm un taxi care ne duce la unul din cele două restaurante din oraș, mâncăm și bem bine (Vranac Pro Corde,  cel mai bun vin din Muntenegru), și ne amuzăm de cum se uită chelnerii la noi de parcă credeau că cacakezii (cacosymphony alert!) sunt singurii oameni de pe pământ. Ne-a lămurit la final un chelner când ne-a spus că în medie au cam 10 turiști pe an, deci Cacak e locul de mers dacă vă doriți să ajungeți undeva unde colegii de corporație n-au mai fost. 

#Day10 Cacak – București / 600km: La drumul ăsta n-am văzut nimic, efectul de tunel probabil. Lung, obositor, un vameș român de treabă la Vidin, mi-a zis să nu-mi mai scot casca și un kkt din beton care era să mă dea peste cap pe centrul benzii bulevardului din centrul marelui oraș Slatina.

THE END

Read More

Islanda, dragostea mea

Uitându-mă eu pe propriul blog (cineva trebuie să-i facă și lui trafic), am remarcat că scriu doar atunci când sunt beat sau supărat. Așa că mi-am pus un pahar de Alira, cel mai rose bun din lume, și încerc să profit de o răceală rebelă tembelă și să scriu despre Islanda.

Reykjavik, 2015
Reykjavik, 2015

Povestea începe acum vreo 3-4 luni când mă sună un amic și avem o conversație spumoasă:

El: Băh, vezi că avem meci pe 9 Mai, vii?

Eu: Da

El: În Reykjavik…

Eu: Ok.

Ulterior mi-am dat seama că eram cu gândul pe alte meleaguri și că dacă mi-ar fi zis că avem meci de lapte-gros în fundul gol cu morsele din Groenlanda, aș fi zis cu același entuziasm da. Anyway, zis și făcut, într-o joi ne întâlnim la aeroport unșpe piștalăi (un cuvânt popular la mine-n zonă, nu știu exact ce înseamnă) și împărțim în bagaje lăzile de pălincă cu care vroiam să facem trafic transfrontalier de pară intromisionată și, după caz, să înmuiem relațiile fotbalistice româno-islandeze. Zborul, prin Londra, a fost f. simplu ptr. mine, pe modelul BUH boarding – somn – LON boarding – somn – Keflavik, motiv de glume și poze de tabără ptr. colegii din lot (n.b. lotul de fotbal, dacă vă prefăceați că nu v-ați prins).

Din avion prima senzație a fost că aterizăm pe lună. Peste tot lavă, a.k.a. lavă tristă. O dată aterizați ne-au luat în grijă pretenarii și oponenții islandezi, băeți cu suflet mare și nume pe care e bine să nu le pronunți dacă n-ai vreun expert in Heimlich prin preajmă, și ne-au dus, balot, la Blue Lagoon. Un fel de băile Felix, dar mai mișto și mai mari, care arată mai bine în poze decât în realitate, fapt reconfirmat chiar de pozele făcute cu iphone-ul de către moi. Singurele chestii memorabile au fost faptul că mi-am pierdut paharul de bubbly în piscină, lac, whatever…, că mi-a luat un sfert de oră să găsesc dulapul de haine la ieșire și că era un izvor de apă caldă de unde ieșea o apă atât de caldă încât puteai să fierbi un ou. Sau două.

La Felix Băi, băi!
La Felix Băi, băi!

Normal că după apa termală din lava tristă ne-a apărut o foame de urs polar, foame pe care am stins-o într-unul dintre cele mai mișto restaurante în care am fost ever, adică Grillmarkaðurinn. Cum nu-s masochist, n-o să-mi amintesc de toate cele 8 feluri de mâncare, dar trebuie să amintesc cea mai bună carne pe care papilele mele rafinate de ardelean la București au gustat-o, carnea de Balaenoptera acutorostrata … heaven in a bite. Vă închipuiți cea mai fragedă vită și, credeți-mă, e muuuult mai bună. Noi, pardon, eu, mai de la țară așa, întreb chelnerița ce e și-mi zice, de fapt aud eu: milky whale. Perfect, mă gândesc, am cu ce să mă laud la mine la țară, că sigur n-a mai mâncat nimeni balenă de lapte. Și am făcut-o, că nu mi s-a părut nimic suspect, mai ales că la mine acasă era mare hit laptele de pasăre, așa că… În fine, later am google it și era Minke Whale, probabil singurul model de balenă pe care nu l-am întâlnit prin cluburile din Reykjavik. Ah, să nu uit, peste toate au venit un Chablis și un Malbec pe care ar fi trebuit să le scriu cu majuscule. 

Balena de lapte, sa moara toti dusmanii
Balena ‘de lapte’, să fie bine ca să nu fie rău.

Continuând mai pe ffwd., am văzut a doua zi zona Reykjavik, un orășel unde n-aș trăi nici dacă mi-ar aduce Bjork omletă de balenă de lapte la pat dimineața, e frig și bate vântul non-stop, berea e 6,5 euro – adică vo’ 2 trilioane de coroane islandeze, toate femeile sunt mai mari ca mine și par al naibii de fericite. Și bete. Norocul ne-a scos-o în față și pe Miss Iceland, herself.

Tot din ciclul ‘înfulecao, ergo sum’, am mâncat și cel mai bun hot-dog din lume la o hot-dogărie pe stradă (since 1927) unde am plătit, cum altfel, cu cardul. De fapt peste tot puteai/trebuia să dai cu cardul, cred că islandezii cu mândria lor de crisis-starters au fobie la cash. 

Vineri se întâmpla și main event-ul trip-ului, adică marele meci de fotbal dintre naționala de ultra-mega amatori 40+ de la Corbeanca, formerly known as ‘Vampirii’, și Vikingii de la Alvogen, later known as ‘V-am tras-o!’.

romanian pride
Romanian pride

Am râs, am glumit, am pomenit istoricul favorabil al întâlnirilor româno-islandeze, pătat doar de Dinamo, UE Dinamo!, am intrat pe teren și, long story short, ne-am luat-o cu 10-7. Ar mai fi niște mici detalii despre organizarea și arbitrajul partidei, dar n-am limba de lemn la mine. Also, noi am avut cel mai bun portar din lume care a prins cea mai proastă zi din viată…

Iker 'Frozen' Casillas
Iker ‘Frozen’ Casillas

…eu am tras cu șpițu in loc să dau folha seca, iar ei aveau vreo câțiva cu profil de fotbaliști pe Wikipedia, lucru pe care, din fericire, l-am aflat doar la berea de după. Nu-i problemă, știm că totul se trage de la Dinamo, că am jucat pe terenul echipei care i-a bătut… scandați cu mine: Knattspyrnufelag Reykjavik! Knattspyrnufelag Reykjavik!  Apoi am mers prin baruri și cluburi la băut shot-uri și whales watching.

Sâmbătă ne-am trezit cu niște monstruozități de bus-uri în fața hotelului, dacă ar avea nevoie de mașină Chuck Norris de-alea ar fi luat, mașini care ne-au dus departe, să vedem ce minune de țară e Islanda. Cum la ei în țară crește pământul cu niște centimetrii pe an între falia nord americană și cea europeană. Spectaculos, nu zic nu, parcă dacă stăteai crăcănat (scuzați truismul în cazul meu) simțeai cum faci sfoara. Și recunosc că m-am întrebat dacă, în timp ce eu făceam sfoara alene pe tărâm islandez, altcineva la antipozi, prin Noua Zeelanda, se contorsiona în tandem. Am mai văzut niște cascade spectaculoase nevoie mare și am mers cu snowmobilul pe ghețar cu 90 kmh, precum bine nu se vede în poza de mai jos:

La plajă
La plajă

O mulțime de vulcani, că tot e Islanda paradisul geologilor , un gheizer mare și mai multe gheizere mici, ăla mare era atât de mișto că l-aș fi luat acasă să-l țin în living.

Also, grație unor ‘colegi’, cred că n-am mai râs atât într-o excursie de pe vremea când, în facultate, mergeam în Vamă și eram beți 24/7. 

Una peste alta, ciudată și spectaculoasă țară, merge o tură sau două, dar nu mai mult. Dac-ar fi să folosesc tags ptr. tripul ăsta, ar fi: frig și vânt, f. frig, balene, lavă tristă, apă caldă cu sulf căreia coafura nu-i rezistă, Minke whale, gheizere. Și poze.

Read More

Cum să petreci o zi de marți din luna Octombrie

Oricât m-aș strădui, nu-mi vine în minte o modalitate mai placută altfel decât pe o plajă din Thasos.

Să fi fost cele 25 de grade din aer și apă, compania plăcută, să fi fost cele 5 grade plouate din Bucuresti, habar n-am … cert e că am avut niște zile de vis. Câteva motive mai jos:

1. Royal Paradise Resort, un hotel excelent la un preț de off-season f. bun (90 euro/room/HB)

photo 2

 

 

 

 

 

 

2. Apa nesimțit de caldă și curată

photo 1

 

 

 

3. Multitudinea și, mai ales, diversitatea de plaje nepopulate (mai jos Marble Beach)

photo 4

 

 

 

 

4. Relieful variat al insulei, munți de 1200m, stânci care par a se prăvăli în mare și ascund minunății ca Giola

photo 3

 

 

 

 

5. Red yum mullets. Adică barbuni miam. Ăsta e genul de substantiv căruia singularul chiar nu-i folosește. Oricine îl pune în farfurie înțelege ce vreau să zic

red mullet

 

 

 

 

 

More pics. 

Now feel free to unleash the hate :).

Read More

Le tour 2013

7.000 de km, 9 țări și 15 zile ‘on the road’ sunt cifrele unui concediu la finalul căruia mai aveam un singur dor, să merg o săptămână în Turcia la all-inclusive. N-o sa intru în detalii legate drum, zic doar că, din postura celui de volan-cârmitor, România pare o țară mai mare și mai plină de mașini decât tot vestul Europei. Dacă am avea și noi autostrăzi, totul s-ar reduce semnificativ, și aparenta dimensiune, și densitatea mare de mașini. E uimitor cum infrastructura rutieră de kkt crează senzația unei mari densități de mașini, iar noi suntem pe ultimul loc în Europa la număr de mașini per capita.

Cap. 1 – Rock Werchter

Aceeași incredibilă organizare, chiar mai bună decât anul trecut, totuși aceeași mâncare și băutură jalnică în incinta festivalului, cu două excepții: hoegaarden rose și poffertjes (ceva clătite olandeze care-s un fel de clătite americane mai mici). Dar nu pentru asta ne-am inghesuit cu restul 100mii de bezmetici, pentru asta aveam să mergem în Franța ulterior, ci pentru cele 80 de trupe care s-au dat în stambă pe cele 3 scene. Și dpdv. al line up-ului festivalul a fost peste cel de anul trecut. Ce-am văzut, în ordinea preferințelor, mai jos:

TOP.me:

1) Editors: plăcut rău de tot prestația live, probabil cea mai bună pe care am văzut-o vreodată, bestial setlist–ul, senzaționale atât vocea cât și intrumentația, iar de albumul nou nu pot sa zic decât că e, dpmdv., mai matur și mult mai bine orchestrat decât celelalte.

editors_werchter 2013

2) The National: l-am vazut ptr. prima dată pe Matt Berninger care cred că a intrat bine ‘maturat’ pe scenă, în concert a mai ras o sticlă de șampanie și, chiar dacă l-a lăsat vocea în multe momente, a facut un show incredibil. E nebun de legat Matt ăsta, deși dacă n-a reușit el să se încâlcească în cablul de 50 m de care trăgea prin public în timp ce-l mozoleau toți, nu cred că va mai reuși cineva.

3) John Legend – music ‘made to love

4) Green Day

5) The Script

6) Depeche Mode

7) Kings of Leon

8) Thirty Seconds to Mars

9) Vampire Weekend

I-am ratat intenționat pe Rammstein, Volbeat și Stereophonics, vezi-Doamne ptr. o excursie la Gent, în realitate aveau și urechile noastre o limită de toleranță.

Cap. 2 – Gourmet

Deliciile culinare au fost un capitol important luat în calcul ptr. concediul ăsta, dar voi vorbi altădată despre cum am ajuns să mănânc glandă de vițel, cu stea michelin în frunte, ascunsă sub denumirea ‘sweetbread’, crezând că mănânc muschiuleț de pui de panda franțuzesc.

Cap.3 – Franța

De-abia după ce am bătut-o-n lung și-n lat cu mașina, am înțeles de ce e Franța cea mai vizitată țară din lume: arhitectură & istorie, peisaje & natură, mâncare & băutură. Plus că pe lângă deliciile specifice am avut norocul să fim urmăriți de turul Franței cam peste tot pe unde am mers, totul pe o vreme superbă.

alin stanciu, oana titica
Poză aproape standard de la Blois
alin stanciu, oana titica
Poză standard de la Saint Malo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TOP.me:

1) Normandia: drumul de la Le Havre (cu podurile imense peste estuarul Senei) prin Honfleur, Deauville, Cabourg, Mont- St. Michel și destinația Saint Malo a fost probabil cel mai frumos traseu pe care eu l-am făcut cu mașina. Refluxul de la ocean cu sutele de metri de plajă descoperită, luxul aristocratic dar lipsit de opulență din stațiunile Normandiei, senzația de echilibru și liniște, clima moderată și sentimentul că șofam printr-un decor de film mi-au rămas la suflet până în ziua de azi. Am stat 2 nopti în Saint Malo la un hotel-boutique f. fancy și într-o cameră pe sub fereastra căreia treceau, deloc liniștiți, cicliștii de la turul Franței. Am profitat de ocazie și le-am luat-o înainte pe traseul îngrădit pentru cursă, în aplauzele sincere ale celor care așteptau plutonul și sub privirile oarecum îngrijorate ale stewarzilor și polițiștilor. E incredibil cât interes suscită competiția asta, câtă lume se adună și așteaptă cu orele pe traseu să vadă cicliștii și cât de repede trec ei prin fața spectatorilor. Eu cred că abia am reușit să fac vreo două-trei poze în cele câteva secunde în care sprintau spre finish. Anyway, revenind, Normandia e superbă, a nu se rata Mont-St. Michel, o mănăstire făcută pe o stancă izolată de mare în timpul fluxului, loc care are toate șansele să scoată din oricine un “Ce satană mai e și asta?“, mai ales dacă îl vezi la asfințit.

Niște unii care aveau hotelul mai la periferie
Niște unii care aveau hotelul mai la periferie
Show-off French style
Show-off French style
Spectatorii ăștia au și plecat după ce am zburat pe lângă ei
Spectatorii ăștia au și plecat după ce am zburat pe lângă ei
Mont-St-Michel
Mont-St-Michel
Reflux in Saint Malo
Reflux in Saint Malo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2) Castelele de pe valea Loarei: zona asta pare și ea ruptă din filme, din filmele la care eu nu mai reușesc să mă uit de pe la 14 ani, e spectaculoasă densitatea de castele construite aici în secolele XIV – XV, am și vizitat câteva, dar cel mai impresionant mi s-a părut la fiecare să-l privesti din afară în toată măreția lui. Preferatul meu a fost Chaumont, deși nici Chambord (cu cele 404 camere și scara principala dublă și defazată ‘Da Vinci’ style) sau Chenonceau nu merită ratate. Am mai bifat și Saumur, Blois sau d’Angers, și am dormit tot la un castel pe Loara, ‘Chateau de Colliers’, construit pe la 1700 de către un fel de Isărescu al vremurilor, și locuit de aceeași familie și azi. Interesant de văzut cum descendenți ai unor familii cu sânge albastru trăiesc în continuare în aceleași castele, altfel impresionante, dar în care cu greu mi-aș petrece mai mult de două nopți. Plus că nici nu-s convins că grămada de fantome strânsă acolo ar tolera un neavenit ptr. o perioadă mai lungă. Noi am avut-o responsabilă, în suita Ludovic XV (sic!), pe una destul de tinerică și amabilă, care nu ne-a dat bătăi f. mari de cap pe perioada sejurului la castel. Zice gura târgului că statul francez îi cam obligă pe nobilii aștia moderni să facă ceva ptr. turiști ca noi cu castelele lor altfel nu mai rămâne picior de fantomă neimpozitată. Așa că ei fie închiriază câteva camere din castel, fie permit vizitarea de catre turiști sau îl bagă în patrimoniul național și sunt despăgubiți. Deci au și ei problemele lor…

Chateau Chaumont
Chateau Chaumont
Chateau Chenonceau
Chateau Chenonceau
Hotel & Chateau de Colliers
Hotel & Chateau de Colliers
Fantomă de treabă
Fantomă de treabă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3) Chamonix: impresionanți munți (cu Mont Blanc on top), dar mai impresionant este ce au făcut francezii ca să-i îmblânzească, mă refer aici la cabina și construcția de pe Aiguille du Midi sau la tunelul pe sub Mont Blanc. În rest atmosferă misto, persoane care coborau de pe Mont Blanc (vreau și eu!), campionatul european de cățărare viteză pe artificial, bere și mâncare f. bună (aici se simțeau deja influențele elvețiene sau italiene) și un body-rafting, pe un râu cu apă de 4 grade, care ne-a lăsat cu genunchii vineți și cu senzația de ‘mai vrem!’.

 

Mont Blanc
Mont Blanc
... și frații mai tineri
… și frații săi mai mici

 

 

 

 

 

 

 

 

Per total doar două lucruri nu mi-au plăcut în Franța: francezii și faptul că orice făceai putea fi comparat în termeni pecuniari cu un sejur în Turcia (noaptea de cazare, o cină, o urcare cu cabina, … în fine, chiar și trecerea prin tunelul Mont Blanc era vreo 50 euro, ați prins ideea). Despre francezi nu zic nimic, confirm doar că “singurele glume bune pe care le fac francezii sunt mașinile”.

Milioane de poze frumoase cu clătite și omlete aici.

FRANCE = AWESOMENESS

Read More

“Why do we live after all”

Asta a fost motto-ul deschiderii sezonului de mountainbike. Am plecat asadar ieri catre vulcanii noroiosi, am lasat masinile in Maracineni si de acolo am facut pe ceas 66 km si vreo 7,30 h. Cam mult totusi ptr. opening act…

Bune:
– un nou personal best (de fapt longest) si un benchmark serios ptr. ce va sa vina.
– m-am lamurit ce upgrade-uri trebuie sa-i fac biclei.
– am vazut ptr. prima data vulcanii noroiosi si am primit vederi gratis.
– am trecut printr-o mie de sate f. misto, inclusiv prin Plescoi, satul
– covrigeii din Scortoasa.

Ne-bune:
– peisajul destul de tern si cam prafos
– cele doua pene care au coincis cu doua reprize de ploaie
– mirosul de friptura cu piure de la pana#2
– frana fata care s-a cam dus dracului si saua cam tare :)

Vulcanii Noroiosi


Map your trip with EveryTrail

Read More

Ce-am mai facut…

Bag de seama ca n-am mai scris de o luna si jumatate, timp in care:

– am inlocuit-o pe MIA cu nebotezatul (caci am decis sa fie baiat) de mai jos:

magellan_polaris_deore

– nebotezat care a cam facut figuri la mega-tura pe care am facut-o pe traseul Cheia – Tabla Butii. 5 ore, 23 km de drum forestier, iarba si noroi si o diferenta de nivel de aprox. 1.200 m. DEMENTIAL, mai ales coborarea!

– ne-am facut (me & Sunny) patru prieteni purecosi, nervosi si simpatici nevoie mare, ca sa avem ce numara de cate ori iesim afara.

catei_bostani

– mi-am dat finally si “bacul” si in ciuda pesimismului (disimulat cred) colegilor eu zic ca-l iau. Poate la primavara dau si la “faculta”. Oricum, ciudata experienta sa pui mana pe carte “at late thirties”. Si nu, nu ma refer la licitatie!

– am lasat-o mai incetisor cu muzica (tot la The Editors am ramas), in schimb am avut timp de citit si de vazut filme. De amintit: “Inglorious Basterds“, pot sa rad la orice ora daca ma gadesc la italiana “fluenta”, cu accent texan, vorbita de Brad Pitt si “The green mile” o drama irealista cu o interpretare incredibila a personajului John Coffey (“like the drink boss, only not spelled the same“).

Read More

Ffwd

Mi-e atat de lene sa scriu … pardon, am f. multa treaba, deci voi fi concis:

– First of all, WELL DONE zambaretzilor, Raul micutzule te astept in compartimentul ofensiv al Diamantului 😀
– Apoi, Bulgaria e minunata in sud (Nesebar & Sunny Beach), desi densitatea de hoteluri pe cap de turist e ametitoare, cel putin in septembrie

– MIA e de incredere, desi cam sensibila la schimbari bruste de stare de spirit (ii sare lantul), ma duce la birou zilnic si consuma zero la mie. Plus o tura pe langa lacurile din Corbeanca.
– Am fost la bowling cu trupa FUP si m-au lasat sa castig (zic ei). Detalii si foto pe blogul oficial al federatiei de fashion & bowling, aici
– Record de vizitatori in FashionUp, +5.000 intr-o (f. buna) zi. Suntem in pag. #2 din trafic.ro si urcam.
– Spre slava lui MJ, o initiativa parca prea misto pt. Bucuresti

– Altfel … All Sparks, No one can si -of course- matinalul Mando Diao (gmorning!)

Read More

U2 pe Croke Park – Dublin, 27 Iulie

Faceam referire aici la ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fost CONCERTUL vietii. The ultimate. Energie la Rolling Stones, tinerete la Metallica, emotie la Coldplay sau ritm la The Killers, insa U2 le-a avut pe toate inzecit.

Dar s-o luam pe indelete. Adunarea la tepusa si incolonarea spre Croke Park, templul unui sport pe care nu-l inteleg decat irlandezii. Stadion de 82.300 locuri pe scaune, cu cei din picioare mult peste 100.000 oameni.

Opening band o trupa rock irlandeza cu nume de supersonic Bell X1, parca un DMB cuminte cu inflexiuni de Jethro Tull si un solist simpatic, pacat ca-l stricau pantalonii (vorba colegului :D).

Apoi guest stars, marea revelatie si cea din urma dragoste frivola, doamnelor si domnilor … “Manuscrisul” aka The Script. Trec peste faptul ca numele lor nu-mi spunea nimic, in afara de ce-mi povestise un taxist pe drumul de la aeroport la hotel, totusi ignoranta nu era atat de mare, am constatat ca le stiam vreo 4-5 piese. Acum un an baietii se chinuiau sa cante prin puburile din Dublin, “ieri” au deschis concertul U2. Intre doua piese Bono spune ceva de genul “Ii felicit pe baietii astia, parca ne revedem pe noi cand am inceput sa cantam acum 30 de ani, aici in Dublin. Doar ca noi pe-atunci nu stiam sa cantam, pe cand ei stiu deja”. Am incheiat citatul de la Bono (via me) catre voi. Stiu, nu se cade, dar senzatia mea e ca U2 si-a luat in deschidere trupe care au scos albume mai misto decat al lor (i.e. Snow Patrol, sa ma dezlege cineva de pe racheta).

The Script:

Intre band-uri si repetatele ploi a aparut:
img_5680

Dupa ce abia s-a abtinut sa nu planga Danny, solistul, i-a introdus cu o voce tremuranda pe Big Guys: Bono, The Edge, Clayton si Mullen (care, btw, de cand e senior nu mai arata a tampitelul grupului).

Au deschis cu Breathe si apoi au mai cantat (in ordinea in care mi le reamintesc): Unknown Caller, Magnificient, Get on your boots, No line on the horizon, I’ll go crazy, Moment of surrender, One (un moment splendid pe care l-am filmat cu ametitul meu de Blackberry), With or without you, Stay (preferata mea din concert), Where streets have no name, Bad, Sunday Bloody Sunday, Ultra-Violet, I still haven’t found, Beautiful day, Angel of harlem, Vertigo, City of blinding lights … si probabil altele, in total fix 2h:30 min, no delays, no extensions.

Am stat relativ aproape de scena, am cantat si ne-am calcat pe picioare ca fratii, a fost o dementa totala. Toate natiile (am vazut si un tricolor de-al nostru), toate varstele, toate pieile, o mare de oameni pestrita si incredibila.

Vocea lui Bono si sonorizarea fabuloasa au facut auditia crystal clear, de parca eram la opera nu pe stadion. Scena din aceeasi categorie “the ultimate”, iar despre ecranul lcd 360 grade nu va zic decat ca avea vreo 20 m in diametru, va las sa vedeti, minunati si muriti de ciuda, sic! :)

 

ps: inca un vis bifat, mai ramane ala cu milionul castigat la loto si-apoi tac.

Read More

Budlin – mix

Temperatura perfecta vs. ploaie exasperanta.
Cladiri mici vs. femei mari. Si late.
Frig vs. foc (femei urate foc).
The PUBS vs. closing time (2 am, wtf?!?)
Cea mai buna bere vs. fara bere dupa 2 am.
Stiu muzica vs. nu stiu engleza. De fapt stiu alta engleza.
Cea mai mare teapa vs. cea mai lunga coada de taxiuri.
Oras multicultural, toate natiile vs. multi romani (care abia stiu sa numere pana la zece in inglish, pe modelul give me one euro, give me 2 euro …)

ps: more to come, stati tunati

Read More